Anatomia câinelui, explicată pe înțelesul tuturor

Se mai numește: regiunea capului. Latină: caput. Engleză: head. Unde: De la trufă până la ceafă, inclusiv urechile.

Capul este partea din față a corpului, de la vârful nasului până la ceafă, cu tot cu urechi. Cuprinde craniul, ochii, urechile, botul și gura. Forma lui diferă mult de la o rasă la alta, de la boturile lungi la cele scurte.

De reținut: Oasele capului le vezi în stratul de oase: craniul și mandibula (falca de jos).

Capul cuprinde craniul, urechile, ochii, botul și gura. Forma și mărimea lui variază mult între rase, de la boturile lungi ale ogarilor la cele scurte ale raselor brahicefale. În interior stau creierul și organele de simț; oasele capului se văd în stratul de schelet, ca „craniu” și „mandibulă”.

În descrierea exteriorului se folosesc repere ca fruntea, stopul (trecerea dintre frunte și bot), obrajii și occiputul (partea din spate, de sus, a capului).

Învecinate: Botul, Ochiul, Urechea, Gâtul, Craniul

Arată în atlas

Se mai numește: regiunea nazală, fața. Latină: rostrum. Engleză: muzzle. Unde: Partea din față a capului, de la stop până la trufă.

Botul este partea capului din fața ochilor: nasul, fălcile și buzele. Începe de la stop, treapta dintre frunte și nas, și se termină la trufă.

De reținut: În interiorul botului este cavitatea nazală, căptușită cu mucoasa prin care câinele simte mirosurile.

Botul este porțiunea capului din fața ochilor: nasul, maxilarul și mandibula cu buzele. Lungimea lui față de craniu este unul dintre criteriile prin care standardele de rasă descriu capul. În bot se află cavitatea nazală cu cornetele nazale, acoperite de mucoasa prin care câinele percepe mirosurile.

Fiecare cavitate nazală conține trei cornete (nazoturbinat, maxiloturbinat, etmoturbinat); receptorii olfactivi se găsesc în special pe etmoturbinate, în partea din spate a cavității.

Învecinate: Trufa, Capul, Mandibula, Craniul

Arată în atlas

Se mai numește: nasul, vârful nasului. Latină: planum nasale. Engleză: nose. Unde: Vârful botului, pielea fără păr din jurul nărilor.

Trufa este vârful nasului: pielea umedă, fără păr, cu cele două nări. Prin nări intră aerul în cavitatea nazală, unde se află celulele care simt mirosul.

De reținut: Atlasul nu folosește cifre de tipul „miroase de X ori mai bine”: astfel de comparații nu descriu nimic util despre anatomie.

Trufa este vârful nasului: pielea umedă, fără păr, cu cele două nări. Prin nări intră aerul în cavitatea nazală, unde se află cornetele nazale și epiteliul olfactiv. Mirosul este detectat prin epiteliul olfactiv și nervii olfactivi; organul vomeronazal este o cale suplimentară de detecție chimică.

Atlasul nu folosește multiplicatori de tipul „miroase de X ori mai bine”: astfel de cifre variază enorm între surse și nu descriu nimic util despre anatomie.

Învecinate: Botul, Capul

Arată în atlas

Se mai numește: regiunea orbitală. Latină: oculus. Engleză: eye. Unde: Pe laturile capului, în orbite, deasupra stopului.

Ochii stau în orbite, cavitățile osoase ale craniului, deasupra stopului. Așezarea lor, mai pe laterale sau mai în față, diferă între rase și schimbă câmpul vizual.

De reținut: Retina, stratul din fundul ochiului, trimite semnalele către creier prin nervul optic.

Ochii stau în orbite, cavitățile craniului pe care le vezi în stratul de schelet ca un cerc. Poziția lor, mai laterală sau mai frontală, diferă între rase și influențează câmpul vizual. Ochiul face parte din sistemul nervos senzorial: receptorii din retină trimit semnalele către creier prin nervul optic.

Învecinate: Capul, Craniul, Botul

Arată în atlas

Se mai numește: pavilionul urechii. Latină: auris. Engleză: ear. Unde: Pe partea de sus a capului, în spatele ochilor.

Urechea pe care o vezi este pavilionul, pe partea de sus a capului, în spatele ochilor. Poate fi dreaptă, pe jumătate ridicată sau căzută, după rasă. Canalul auditiv și urechea medie și internă sunt în interiorul craniului.

De reținut: Poziția urechilor face parte din limbajul corpului câinelui.

Urechea externă, pavilionul, poate fi dreaptă, semidreaptă sau căzută, după rasă. Ea direcționează sunetul spre canalul auditiv și urechea medie și internă, aflate în craniu. Pavilionul este și un instrument de comunicare: poziția urechilor face parte din limbajul corporal al câinelui.

Învecinate: Capul, Craniul

Arată în atlas

Se mai numește: regiunea cervicală. Latină: collum. Engleză: neck. Unde: Între cap și greabăn.

Gâtul leagă capul de trunchi, între cap și greabăn. În interior sunt cele șapte vertebre ale gâtului și mușchii care ridică, coboară și rotesc capul.

De reținut: Toate rasele au același număr de vertebre la gât, șapte; diferă doar lungimea lor.

Gâtul leagă capul de trunchi. În interior se află cele șapte vertebre cervicale și mușchii care permit câinelui să ridice, să coboare și să rotească capul. Pe gât se așază zgarda; lungimea și „arcuirea” gâtului sunt repere frecvente în standardele de rasă.

Toate rasele au același număr de vertebre cervicale, șapte; diferă lungimea lor și a mușchilor din jur.

Învecinate: Capul, Greabănul, Pieptul (antepieptul), Vertebrele cervicale

Arată în atlas

Se mai numește: regiunea interscapulară. Latină: regio interscapularis. Engleză: withers. Unde: Punctul cel mai înalt al trunchiului, între omoplați, imediat în spatele gâtului.

Greabănul este partea cea mai înaltă a trunchiului, imediat în spatele gâtului. Se află între omoplați, oasele din zona umerilor. Este reperul pentru măsurarea înălțimii câinelui, pe verticală de la sol.

Greabănul este punctul cel mai înalt al trunchiului, între omoplați. Sub piele se află apofizele spinoase ale primelor vertebre toracale și marginile de sus ale celor două scapule. Este reperul standard pentru înălțimea câinelui: „înălțimea la greabăn” se măsoară de aici până la sol.

Cum se măsoară corect, vezi modulul „Cum se măsoară un câine”: câinele stă drept, pe o suprafață plană, iar măsurarea se face la punctul cel mai înalt al omoplaților.

Învecinate: Gâtul, Spatele, Umărul, Vertebrele toracale, Scapula (omoplatul)

Arată în atlas

Se mai numește: regiunea dorsală, linia superioară. Latină: dorsum. Engleză: back. Unde: Linia de sus a trunchiului, de la greabăn până la regiunea lombară.

Spatele este partea de sus a trunchiului, de la greabăn până la șale. Sub el stau vertebrele de care se prind coastele.

De reținut: „Linia superioară” este profilul de sus al câinelui văzut din lateral: greabăn, spate, șale și crupă.

Spatele este partea de sus a trunchiului, de la greabăn până la șale. Sub el stau vertebrele toracale, de care se prind cele treisprezece perechi de coaste. În vocabularul chinologic, „spate” înseamnă de obicei regiunea dintre greabăn și baza cozii, dar unele standarde îl restrâng la zona de deasupra toracelui.

„Linia superioară” este profilul de sus al câinelui văzut din lateral: greabăn, spate, șale și crupă.

Învecinate: Greabănul, Regiunea lombară (șalele), Toracele (pieptul), Vertebrele toracale, Coastele

Arată în atlas

Se mai numește: șalele, zona lombară. Latină: regio lumbalis. Engleză: loin. Unde: Între ultima coastă și bazin, pe partea de sus a trunchiului.

Șalele sunt porțiunea de spate dintre ultima coastă și bazin. Sub ele sunt vertebrele lombare, care nu au coaste, deci zona e susținută doar de mușchi.

De reținut: De aici vine mare parte din flexibilitatea coloanei la galop, când spatele se arcuiește și se întinde.

Șalele sunt porțiunea de spate dintre ultima coastă și bazin. Sub ele se află cele șapte vertebre lombare, fără coaste, deci regiunea e susținută numai de mușchi. De aici vine mare parte din flexibilitatea coloanei la galop, când spatele se arcuiește și se întinde.

Învecinate: Spatele, Crupa, Abdomenul, Vertebrele lombare

Arată în atlas

Se mai numește: regiunea sacrală, crupă. Latină: regio sacralis. Engleză: croup. Unde: De la marginea din față a bazinului până la baza cozii.

Crupa este regiunea de deasupra bazinului, spre coadă. Se întinde de la marginea din față a bazinului până la baza cozii.

Crupa este partea de spate de deasupra bazinului, de la marginea lui din față până la rădăcina cozii. Sub ea se află sacrul, cele trei vertebre sudate de care se prinde bazinul. Înclinarea crupei influențează unghiul în care este purtată coada și felul în care împinge membrul posterior.

Învecinate: Regiunea lombară (șalele), Coada, Coapsa, Sacrul, Bazinul (osul coxal)

Arată în atlas

Se mai numește: cutia toracică, regiunea costală. Latină: thorax. Engleză: chest, thorax. Unde: Partea din față a trunchiului, între membrele anterioare și abdomen.

Toracele este partea din față a trunchiului, între picioarele din față și abdomen. Este cutia formată din vertebre, coaste și stern, care adăpostește inima și plămânii.

De reținut: Adâncimea și circumferința pieptului sunt repere obișnuite în standarde și la alegerea hamului.

Toracele este cutia formată de vertebrele toracale, cele treisprezece perechi de coaste și stern. Adăpostește inima și plămânii. Adâncimea lui, măsurată de la greabăn la partea de jos a pieptului, și circumferința lui sunt repere obișnuite în standarde și în alegerea hamului.

Circumferința toracelui se măsoară în locuri diferite în funcție de sursă (în jurul părții celei mai adânci a pieptului, imediat în spatele umerilor sau în spatele greabănului), deci când compari cifre verifică unde a fost măsurată fiecare.

Învecinate: Spatele, Abdomenul, Pieptul (antepieptul), Coastele, Sternul

Arată în atlas

Se mai numește: burta, flancul. Latină: abdomen. Engleză: abdomen. Unde: Partea de jos și din spate a trunchiului, între ultima coastă și bazin.

Abdomenul este partea de jos și din spate a trunchiului, între ultima coastă și bazin. Pe laturi nu are oase: peretele lui este din mușchi.

De reținut: În interior stau stomacul, intestinele, ficatul, rinichii, splina și vezica urinară.

Abdomenul este porțiunea trunchiului din spatele coastelor, până la bazin. Nu are oase pe laturi: peretele lui este muscular. În interior stau stomacul, intestinele, ficatul, rinichii, splina și vezica urinară. Linia inferioară, de la piept spre flanc, „urcă” mai mult sau mai puțin după rasă.

Învecinate: Toracele (pieptul), Regiunea lombară (șalele), Coapsa

Arată în atlas

Se mai numește: regiunea caudală. Latină: cauda. Engleză: tail. Unde: Continuarea coloanei vertebrale, de la crupă în jos.

Coada este continuarea coloanei vertebrale, de la crupă în jos. Este formată din vertebre tot mai mici spre vârf, al căror număr diferă de la un câine la altul.

De reținut: Coada ajută la echilibru în viraje și comunică prin poziție și mișcare.

Coada este continuarea coloanei vertebrale: de obicei între douăzeci și douăzeci și trei de vertebre caudale, din ce în ce mai mici spre vârf. Numărul variază între indivizi. Coada ajută la echilibru în viraje și e un instrument de comunicare, prin poziție și mișcare.

Forma și lungimea cozii diferă mult între rase, iar numărul de vertebre poate fi diferit chiar între câini din aceeași rasă.

Învecinate: Crupa, Vertebrele caudale, Sacrul

Arată în atlas

Se mai numește: antepiept, regiunea presternală. Latină: regio presternalis. Engleză: forechest. Unde: Partea din față a trunchiului, sub gât, între membrele anterioare.

Antepieptul este partea din față a trunchiului, sub gât, între picioarele din față. Sub el se află capătul din față al sternului și articulațiile umerilor.

De reținut: Cât de mult „iese” pieptul în față este un reper obișnuit în standardele de rasă.

Antepieptul este partea din față a trunchiului, între cele două membre anterioare și sub baza gâtului. Sub el se află capătul din față al sternului, manubriul, și articulațiile umerilor. Cât de mult „iese” pieptul în față față de punctul umărului e un reper obișnuit în standarde.

Învecinate: Gâtul, Toracele (pieptul), Umărul, Sternul

Arată în atlas

Se mai numește: regiunea scapulară. Latină: regio scapularis. Engleză: shoulder. Unde: Partea de sus a membrului anterior, pe lateralul toracelui.

Umărul este partea de sus a piciorului din față, pe lateralul pieptului. Cuprinde omoplatul, osul lat al umărului, și mușchii care îl leagă de trunchi.

De reținut: Câinele nu are o claviculă funcțională: piciorul din față se prinde de corp numai prin mușchi și ligamente.

Umărul este regiunea de sus a membrului anterior: omoplatul (scapula) și mușchii care îl leagă de trunchi. Câinele nu are o claviculă funcțională, așa că membrul anterior se prinde de corp numai prin mușchi și ligamente, nu printr-o articulație osoasă. Articulația umărului este între scapulă și humerus.

Unghiul dintre omoplat și braț („unghiul scapulo-humeral”) este unul dintre reperele de conformație discutate cel mai des la câinii de lucru.

Învecinate: Greabănul, Brațul, Pieptul (antepieptul), Scapula (omoplatul), Humerusul

Arată în atlas

Se mai numește: regiunea brahială. Latină: brachium. Engleză: upper arm. Unde: Între umăr și cot, pe lateralul pieptului.

Brațul este segmentul piciorului din față dintre umăr și cot, pe lateralul pieptului. Osul lui este humerusul, acoperit de mușchii care îndoaie și întind cotul.

De reținut: La câinele în picioare, brațul este înclinat spre înapoi, iar cotul ajunge cam la nivelul liniei de jos a pieptului.

Brațul este segmentul dintre articulația umărului și cot. Osul lui este humerusul, acoperit de mușchii care întind și îndoaie cotul. La câinele în picioare, brațul este înclinat spre înapoi, iar cotul ajunge aproximativ la nivelul liniei de jos a pieptului.

Învecinate: Umărul, Cotul, Pieptul (antepieptul), Humerusul

Arată în atlas

Se mai numește: articulația cotului. Latină: cubitus. Engleză: elbow. Unde: Între braț și antebraț, la partea de jos a pieptului.

Cotul este încheietura dintre braț și antebraț. Îl găsești pe piciorul din față, sub umăr.

De reținut: Vârful cotului este o prelungire a unuia dintre cele două oase ale antebrațului.

Cotul este articulația dintre braț și antebraț, formată de humerus, radius și ulnă. Vârful cotului, proeminența pe care o simți ușor cu degetele, este olecranul, capătul de sus al ulnei. Cotul se îndoaie într-un singur plan, înainte și înapoi, ca o balama.

Învecinate: Brațul, Antebrațul, Humerusul, Ulna, Radiusul

Arată în atlas

Se mai numește: regiunea antebrahială. Latină: antebrachium. Engleză: forearm. Unde: Între cot și carp (încheietură).

Antebrațul este segmentul dintre cot și încheietura piciorului din față. Are două oase așezate unul lângă altul: radiusul în față și ulna în spate.

De reținut: La câinele în picioare, antebrațul este aproape vertical.

Antebrațul este segmentul dintre cot și încheietură. Are două oase, radius și ulna, așezate unul lângă altul: ulna stă în spate la cot și pe partea din afară la încheietură, radiusul în față. La câinele în picioare, antebrațul este aproape vertical.

Învecinate: Cotul, Carpul (încheietura), Radiusul, Ulna

Arată în atlas

Se mai numește: încheietura, regiunea carpiană. Latină: carpus. Engleză: carpus, wrist. Unde: Între antebraț și laba anterioară.

Carpul este încheietura piciorului din față, între antebraț și labă. Corespunde încheieturii mâinii de la om și este format din șapte oase mici, pe două rânduri.

De reținut: Pe partea din spate a carpului se află pernița carpiană, singura perniță care nu atinge solul la mers.

Carpul este încheietura membrului anterior, între antebraț și labă: corespondentul încheieturii mâinii de la om. Este format din șapte oase mici, așezate pe două rânduri. Pe partea din spate a carpului se află pernița carpiană, singura perniță care nu atinge solul la mers.

Învecinate: Antebrațul, Laba anterioară, Oasele carpiene

Arată în atlas

Se mai numește: mâna, regiunea metacarpiană și degetele. Latină: manus. Engleză: forepaw. Unde: De la carp în jos: metacarpul, degetele și pernițele.

Laba din față cuprinde metacarpul (partea dintre încheietură și degete), degetele și pernițele. Câinele calcă pe degete, cu metacarpul ridicat de la sol.

De reținut: Patru degete poartă greutatea; al cincilea, pintenul de pe partea dinăuntru, este subțire și nu calcă.

Laba anterioară cuprinde metacarpul, degetele și pernițele. Câinele este digitigrad: calcă pe degete, cu metacarpul ridicat de la sol. Patru degete poartă greutatea, fiecare cu perniță și gheară; al cincilea, pintenul (degetul I, pe partea dinăuntru), este subțire și nu participă la sprijin.

Pernițele sunt făcute din țesut conjunctiv și gras, care amortizează, și dintr-o epidermă groasă, cornoasă. Un câine are pe laba anterioară câte o perniță pe degetele II-V, o perniță metacarpiană comună și pernița carpiană.

Învecinate: Carpul (încheietura), Metacarpul, Degetele anterioare

Arată în atlas

Se mai numește: regiunea femurală, pulpa. Latină: femur (regio femoris). Engleză: thigh. Unde: Partea de sus a membrului posterior, de la șold la genunchi.

Coapsa este partea de sus a piciorului din spate, de la șold la genunchi. Osul ei este femurul, înconjurat de cei mai puternici mușchi ai câinelui.

De reținut: Picioarele din spate sunt „motorul” care împinge corpul înainte.

Coapsa este segmentul de sus al membrului posterior, de la articulația șoldului la genunchi. Osul ei este femurul, înconjurat de cei mai puternici mușchi ai câinelui: membrele posterioare sunt „motorul” deplasării, cele care împing corpul înainte.

Spre deosebire de membrul anterior, membrul posterior se prinde de coloană printr-o articulație osoasă, cea sacro-iliacă, prin bazin.

Învecinate: Crupa, Genunchiul (grasetul), Abdomenul, Femurul, Bazinul (osul coxal)

Arată în atlas

Se mai numește: graset, articulația genunchiului. Latină: genu. Engleză: stifle. Unde: Între coapsă și gambă, în partea din față a membrului posterior, aproape de linia de jos a abdomenului.

Genunchiul este încheietura de la capătul de jos al coapsei, pe piciorul din spate. Se află deasupra jaretului, încheietura care corespunde gleznei omului.

De reținut: Rotula este unul dintre oasele care formează genunchiul.

Genunchiul câinelui, numit și graset, este articulația dintre coapsă și gambă: femur, tibie și rotulă. Stă mai sus decât s-ar crede, în apropierea flancului, și se îndoaie spre înainte, ca genunchiul omului. Nu-l confunda cu jaretul, articulația de mai jos, care se îndoaie spre înapoi.

În unele surse apare greșit ca articulație „femuro-tibio-tarsală”; corect, genunchiul este format de articulațiile femuro-tibială și femuro-patelară, fără oasele tarsului.

Învecinate: Coapsa, Gamba, Jaretul, Femurul, Tibia, Patela (rotula)

Arată în atlas

Se mai numește: regiunea crurală. Latină: crus. Engleză: lower thigh, second thigh. Unde: Între genunchi și jaret.

Gamba este segmentul piciorului din spate dintre genunchi și jaret. Are două oase: tibia, mai groasă, în față, și fibula, subțire, pe partea din afară.

De reținut: La câinele în picioare gamba e înclinată spre înapoi; lungimea ei față de coapsă dă „unghiul” piciorului din spate.

Gamba este segmentul membrului posterior dintre genunchi și jaret. Are două oase: tibia, mai groasă, în față, și fibula, subțire, pe partea din afară. La câinele în picioare gamba e înclinată spre înapoi, iar lungimea ei față de coapsă dă „unghiul” membrului posterior.

Învecinate: Genunchiul (grasetul), Jaretul, Tibia, Fibula (peroneul)

Arată în atlas

Se mai numește: articulația tarsiană, tarsul. Latină: tarsus. Engleză: hock. Unde: Între gambă și laba posterioară; articulația „întoarsă” din partea de jos a membrului posterior.

Jaretul este încheietura piciorului din spate care corespunde gleznei omului. Se află sub genunchi, deasupra labei.

De reținut: Vârful jaretului este o proeminență a calcaneului, unul dintre oasele acestei încheieturi.

Jaretul este articulația dintre gambă și laba posterioară, corespondentul gleznei omului. Se îndoaie spre înapoi, invers față de genunchi, de aceea pare un „genunchi întors”. Vârful jaretului, proeminența din spate, este calcaneul, osul pe care se prinde tendonul lui Ahile.

Tarsul are șapte oase. „Jaret” vine din vocabularul chinologic și hipologic; în anatomie regiunea se numește tars.

Învecinate: Gamba, Laba posterioară, Oasele tarsiene, Genunchiul (grasetul)

Arată în atlas

Se mai numește: piciorul, regiunea metatarsiană și degetele. Latină: pes. Engleză: hind paw. Unde: De la jaret în jos: metatarsul, degetele și pernițele.

Laba din spate cuprinde metatarsul (partea dintre jaret și degete), degetele și pernițele. Ca și în față, câinele stă pe degete, cu metatarsul ridicat de la sol.

De reținut: Pintenul din spate lipsește la mulți câini.

Laba posterioară cuprinde metatarsul, degetele și pernițele: o perniță metatarsiană comună și câte o perniță pe fiecare dintre cele patru degete care calcă. Ca și în față, câinele stă pe degete, cu metatarsul ridicat. Pintenul posterior lipsește la mulți câini.

Învecinate: Jaretul, Metatarsul, Degetele posterioare

Arată în atlas

Latină: frons. Engleză: forehead. Unde: Deasupra ochilor, pe osul frontal, între stop și creștet.

Fruntea este partea capului de deasupra ochilor, pe osul frontal. La câine are o mică adâncitură pe mijloc și coboară spre nas.

De reținut: Lățimea și forma frunții depind de rasă; sub ea e osul frontal cu sinusul frontal.

Fruntea este regiunea de deasupra osului frontal, între ochi și creștet, continuată spre nas de dorsul nasului. La câine, părțile frontale ale celor două oase formează o depresiune centrală și coboară înainte, spre stop. Sub piele stau mușchiul frontal, slab la câine, și fasciculele ridicătorului nazolabial, care pornesc de aici spre buza de sus.

Învecinate: Stopul, Ochiul, Capul, Osul frontal

Arată în atlas

Latină: nu are termen anatomic. Engleză: stop. Unde: Treapta dintre frunte și dorsul nasului, între ochi.

Stopul este treapta dintre frunte și nas, între ochi. Cuvântul vine din lumea expozițiilor de câini, nu din anatomie.

De reținut: Pronunțat la rasele cu bot scurt, aproape absent la ogari; standardele FCI îl descriu la fiecare rasă.

Stopul este adâncitura dintre ochi, acolo unde oasele nazale întâlnesc craniul. Este un termen din vocabularul de expoziție, definit de glosarul Kennel Club, nu din nomenclatura anatomică: paginile anatomice consultate nu îl folosesc. Anatomic, zona corespunde joncțiunii oaselor nazale cu osul frontal, unde frontalele formează o depresiune centrală.

Învecinate: Fruntea, Botul, Osul nazal, Osul frontal

Arată în atlas

Latină: bucca. Engleză: cheek. Unde: Peretele lateral al gurii, de la colțul buzelor până sub ureche.

Obrazul este peretele lateral al gurii. Partea din spate e tare, peste mușchiul maseter; partea din față e moale și se mișcă odată cu buzele.

De reținut: Sub obraz trec canalul parotidei și ramurile nervului facial, care mișcă fața.

Obrazul este peretele lateral al gurii. Are o parte maseterică, fermă, peste mușchiul maseter, și o parte bucală, mobilă, spre colțul gurii, a cărei temelie este mușchiul buccinator. La câine obrajii sunt laxi și încăpători, cu mucoasa netedă, adesea pigmentată. Canalul glandei parotide traversează obrazul și se deschide în dreptul dinților de sus.

Învecinate: Buzele, Maseterul, Buccinatorul, Glanda parotidă

Arată în atlas

Latină: labium superius / inferius. Engleză: lips. Unde: În jurul deschiderii gurii; colțul gurii ajunge în dreptul dinților jugali.

Buzele sunt marginile moi ale gurii. La câine sunt subțiri, se mișcă mult și au fire tactile; buza de sus e mai mare și o acoperă pe cea de jos.

De reținut: Nu luați de bune buzele „pendulante” ca semn de boală: la unele rase așa sunt.

Buzele mărginesc deschiderea gurii. La câine sunt subțiri și mobile, cu numeroase fire tactile; buza de sus este mai mare decât cea de jos, pe care o acoperă, iar marginile buzei de jos sunt flasce și dințate. „Flews” numesc, în vocabularul de expoziție, buzele de sus pendulante ale unor rase. În grosimea lor stă orbicularul gurii, inervat de nervul facial.

Învecinate: Obrazul, Bărbia, Botul, Orbicularul gurii, Vibrizele (firele tactile)

Arată în atlas

Latină: mentum. Engleză: chin. Unde: Sub buza de jos, la vârful mandibulei.

Bărbia este partea de sub buza de jos, la vârful fălcii. La câine e mult mai puțin ieșită decât la om.

De reținut: Firele tactile de pe bărbie fac parte din sistemul de vibrize descris la câine.

Bărbia este proeminența cărnoasă de sub buza de jos, la vârful mandibulei. La animale este mult mai puțin marcată decât la om. De aici pornesc, pe partea dinăuntru, mușchii care duc limba înainte: genioglosul, „de la bărbie la limbă”, și geniohioidul. Pe bărbie stau și firele tactile mentoniere.

Învecinate: Buzele, Mandibula, Vibrizele (firele tactile), Limba

Arată în atlas

Se mai numește: nara, aripa nării. Latină: nares. Engleză: nostrils. Unde: Cele două deschideri ale nasului, în planul nazal al trufei.

Nările sunt găurile nasului. La câine au formă de virgulă, cu partea lată spre mijloc și coada îngustă spre lateral și înapoi.

De reținut: Fiecare nară ia o probă separată de aer; vezi „Călătoria unui miros”.

Nările sunt deschiderile externe ale cavității nazale, așezate în planul nazal, pielea goală a trufei. La câine fiecare nară are formă de virgulă, cu partea lată lângă sept și coada îngustă îndreptată înapoi și în afară, într-un șanț, șanțul alar, abia marcat la carnivore. Marginea de sus, aripa nării, este convexă și mobilă; ridicătorul nazolabial trage de ea.

Învecinate: Trufa, Botul, Ridicătorul nazolabial

Arată în atlas

Se mai numește: mustăți, fire tactile. Latină: pili tactiles. Engleză: tactile hairs, vibrissae. Unde: Pe buza de sus și de jos, pe obraji, pe bărbie și deasupra ochilor.

Vibrizele sunt „mustățile” și celelalte fire groase de pe față: deasupra ochilor, pe buze, pe obraji, pe bărbie. Sunt organe de pipăit, nu simple fire de păr.

De reținut: Nu se tund: sunt fire de simț, cu nervi la bază, și câinele le folosește ca să exploreze.

Vibrizele sunt fire de păr groase, bogat inervate, cu rol de simț tactil. La câine sunt confirmate șase grupe: deasupra ochilor, pe buza de sus (mustățile), pe buza de jos, pe bărbie, pe obraji și în regiunea zigomatică, plus microvibrize pe buze. Atingerea celor de deasupra ochilor și a mustăților declanșează clipitul reflex; câinele își împinge mustățile înainte când explorează un obiect.

Învecinate: Buzele, Botul, Bărbia, Obrazul, Ochiul

Arată în atlas

Latină: palpebrae. Engleză: eyelids. Unde: În jurul deschiderii ochiului; a treia pleoapă în colțul dinspre nas.

Pleoapele sunt pielea care închide ochiul. Câinele are și o a treia pleoapă, în colțul dinspre nas, care alunecă peste ochi când acesta se trage înapoi.

De reținut: O pleoapă a treia care rămâne la vedere mult timp e motiv de vizită la veterinar, nu de diagnostic acasă.

Pleoapele sunt pliuri mobile care apără ochiul; stratul lor mijlociu conține fibrele orbicularului ochiului. La carnivore, pleoapa de jos nu are cili. În colțul dinspre nas stă pleoapa a treia, membrana nictitantă, susținută de un cartilaj în formă de T: mișcarea ei este pasivă, este împinsă peste cornee când mușchiul retractor trage globul ocular înapoi; omul nu are nici pleoapă a treia, nici acest mușchi.

Învecinate: Ochiul, Orbicularul ochiului, Orbita

Arată în atlas

Latină: musculus temporalis. Unde: Pe laturile craniului, în fosa temporală, de deasupra ochiului până la ceafă.

Temporalul este cel mai masiv mușchi al capului. Stă pe laturile craniului, de deasupra ochiului până la ceafă, și se prinde pe falca de jos.

De reținut: Închide gura, deci dă forța mușcăturii, și apără articulația fălcii.

Cel mai masiv mușchi al capului la carnivore, gros și elastic. Pornește din fosa temporală (și de pe creasta sagitală) și se prinde printr-o lamă tendinoasă pe procesul coronoid al mandibulei. Închide gura, deci mușcă, și apără articulația temporo-mandibulară de luxația spre înainte.

Arată în atlas

Latină: musculus masseter. Unde: Pe obraz, între arcada zigomatică și mandibulă.

Maseterul este mușchiul obrazului, între arcada zigomatică (osul obrazului) și falca de jos. Ridică mandibula, adică închide gura.

De reținut: Împreună cu temporalul dă forța mușcăturii; gura o deschide alt mușchi, digastricul, de pe partea de jos a fălcii.

Pornește de pe marginea de jos a arcadei zigomatice și se prinde pe fața laterală a mandibulei (fosa maseterică). Ridică mandibula, adică închide gura; împreună cu temporalul dă forța mușcăturii. Singurul mușchi masticator care deschide gura este digastricul, pe partea de jos a fălcii.

Arată în atlas

Latină: musculus brachiocephalicus. Unde: Banda de pe partea din față a gâtului, de la cap la humerus.

Brahiocefalicul este banda de mușchi de pe partea din față a gâtului, de la cap până la osul brațului. Are două porțiuni, despărțite acolo unde stă rămășița claviculei.

De reținut: Trage piciorul din față înainte; când piciorul e fixat pe sol, întinde gâtul sau întoarce capul.

Leagă brațul de cap și gât și are două porțiuni, despărțite de intersecția claviculară, unde stă rudimentul de claviculă: cleidobrahialul, prins pe humerus, și cleidocefalicul, prins pe ceafă și pe procesul mastoid. Trage membrul înainte; când membrul e fixat de greutate, întinde gâtul sau întoarce capul.

Arată în atlas

Latină: musculus sternocephalicus. Unde: Pe partea de jos a gâtului, de la stern la cap.

Sternocefalicul este mușchiul de pe partea de jos a gâtului, de la stern până la cap. Îndoaie capul și gâtul în jos.

De reținut: Când lucrează doar pe o parte, înclină și rotește capul spre partea respectivă.

Pornește de pe manubriul sternului și urcă pe partea de jos a gâtului până la procesul mastoid și regiunea occipitală a craniului. Flectează capul și gâtul; când se contractă o singură parte, înclină și rotește capul spre partea respectivă.

Arată în atlas

Latină: musculus trapezius. Unde: Pe greabăn și pe partea de sus a toracelui, deasupra omoplatului.

Trapezul este un mușchi lat, triunghiular, pe greabăn și pe partea de sus a pieptului, deasupra omoplatului. Pornește de pe linia de mijloc a spatelui și se prinde pe omoplat.

De reținut: Ridică piciorul din față și îl trage înainte.

Un mușchi lat, triunghiular, cu o parte cervicală și una toracică despărțite de o zonă aponevrotică. Pornește de pe linia mediană dorsală, de la a treia vertebră cervicală până la a noua toracală, și se prinde pe spina scapulei. Ridică membrul anterior și îl trage înainte.

Arată în atlas

Latină: musculus latissimus dorsi. Unde: Pe laturile toracelui, în spatele omoplatului, de la șale la braț.

Marele dorsal este o foaie largă de mușchi pe laturile pieptului, în spatele omoplatului, de la șale până la braț.

De reținut: Trage piciorul din față înapoi; la ogar este printre mușchii care fac cea mai mare parte din munca accelerării.

O foaie musculară largă care pornește din fascia toracolombară (vertebrele lombare și ultimele toracale, ultimele coaste) și converge spre tuberculul rotund al humerusului. Trage membrul liber înapoi și frânează avansarea lui; la ogar este printre mușchii care produc cea mai mare parte din lucrul mecanic al accelerării.

Arată în atlas

Latină: musculus deltoideus. Unde: Peste articulația umărului, de pe omoplat pe humerus.

Deltoidul stă peste articulația umărului, de pe omoplat pe osul brațului. La câine are două părți.

De reținut: Îndoaie umărul și ridică osul brațului.

La câine are două părți, scapulară și acromială. Pornește de pe spina și acromionul scapulei și se prinde pe tuberozitatea deltoidiană a humerusului. Flectează articulația umărului și ridică humerusul.

Arată în atlas

Latină: musculus triceps brachii. Unde: Partea din spate a brațului, de la omoplat și humerus la vârful cotului.

Tricepsul este cel mai puternic mușchi al piciorului din față. Stă pe partea din spate a brațului, de la omoplat și osul brațului până la vârful cotului.

De reținut: Întinde cotul la fiecare pas; la câine are patru capete, deși numele spune „trei”.

Cel mai puternic mușchi al membrului anterior. Capul lung pornește de pe marginea caudală a scapulei, celelalte capete de pe humerus (la câine sunt patru, deși numele spune „trei”); toate se prind pe olecran, vârful cotului. Întinde cotul la fiecare pas; capul lung flectează și umărul.

Arată în atlas

Latină: musculus biceps brachii. Unde: Partea din față a brațului, mai ales pe fața medială; din lateral se vede doar marginea.

Bicepsul brahial stă pe partea din față a brațului, mai ales pe fața dinăuntru; din lateral i se vede doar marginea. La câine are un singur cap.

De reținut: Îndoaie cotul și întinde umărul.

La câine are un singur cap. Pornește de pe tuberculul supraglenoidal al scapulei și se prinde printr-un tendon ramificat pe tuberozitățile radiusului și ulnei. Flectează cotul și întinde umărul.

Arată în atlas

Latină: musculi pectorales. Unde: Pe piept, de la stern la humerus; din lateral se vede marginea lor de sub torace.

Pectoralii sunt mușchii pieptului, de la stern la osul brațului; din lateral se vede marginea lor de sub piept. Prind piciorul din față de trunchi.

De reținut: Pectoralul profund trage trunchiul înainte peste piciorul sprijinit pe sol; la ogar este cel mai greu mușchi al piciorului din față.

Mușchi extrinseci care prind membrul de stern. Pectoralii superficiali se inseră pe creasta tuberculului mare al humerusului și susțin membrul, trăgându-l spre interior; pectoralul profund, cel mai greu mușchi al membrului anterior la ogar, trage trunchiul înainte peste membrul sprijinit și întinde umărul.

Arată în atlas

Latină: musculus serratus ventralis. Unde: Pe laturile toracelui, sub omoplat; se vede ca o bandă cu „dinți” pe coaste.

Dințatul ventral stă pe laturile pieptului, sub omoplat, ca o bandă cu „dinți” prinși pe coaste. Se prinde pe fața dinăuntru a omoplatului.

De reținut: Este „hamacul” care poartă greutatea trunchiului între cei doi omoplați, pentru că piciorul din față nu are legătură osoasă cu pieptul.

Pornește cu dinți de pe coaste și de pe vertebrele cervicale și se prinde pe fața medială a scapulei. Cum membrul anterior nu are nicio articulație osoasă cu toracele, acest mușchi este „hamacul” care poartă greutatea trunchiului între cele două omoplate; ajută și la inspirație.

Arată în atlas

Latină: musculus obliquus externus abdominis. Unde: Peretele lateral al abdomenului, de la ultimele coaste la linia albă.

Oblicul extern este mușchiul peretelui lateral al abdomenului, de la ultimele coaste până la linia de mijloc a burții. Fibrele lui coboară oblic spre înapoi.

De reținut: Apasă organele din abdomen, ceea ce ajută la expirație, și susține peretele burții.

Fibrele lui pornesc de pe coastele caudale și din fascia toracolombară și coboară oblic spre înapoi, spre o aponevroză prinsă pe linia albă. Comprimă viscerele abdominale („presa abdominală”), ceea ce ajută la expirație, și susține peretele abdomenului.

Arată în atlas

Latină: musculus longissimus. Unde: De-a lungul coloanei vertebrale, deasupra ei, de la bazin la cap; în desen, banda de sub trapez și latissimus.

Mușchii epaxiali stau de-a lungul coloanei, deasupra ei, de la bazin la cap; în desen sunt banda de sub trapez și marele dorsal. Cel mai lung dintre ei, longissimus, merge de la bazin până la cap.

De reținut: Întind coloana; la galop, îndoirea și întinderea spatelui lungesc mult pasul.

Mușchii epaxiali stau dorsal față de coloană și o întind; cel mai mare dintre ei, longissimus, merge de la bazin până la cap și este cel mai lung mușchi al corpului. La galop, flexia și extensia coloanei lungesc mult pasul: acești mușchi fac parte din motorul alergării.

Arată în atlas

Latină: musculus gluteus medius. Unde: Pe crupă, deasupra șoldului, pe aripa iliumului.

Gluteul mijlociu stă pe crupă, deasupra șoldului, pe aripa bazinului. Se prinde pe femur, la proeminența de sub șold.

De reținut: Întinde șoldul, deci împinge corpul înainte.

Pornește de pe fața gluteală și creasta iliumului și se prinde pe trohanterul mare al femurului. Întinde articulația șoldului, deci împinge corpul înainte; are și tendința de a roti femurul cu genunchiul spre interior, tendință pe care o contrabalansează mușchii caudali ai șoldului.

Arată în atlas

Latină: musculus gluteus superficialis. Unde: Pe crupă, în spatele gluteului mijlociu, spre coadă.

Gluteul superficial stă pe crupă, în spatele gluteului mijlociu, spre coadă. Pornește de pe sacru și se prinde pe femur.

De reținut: Întinde articulația șoldului.

Pornește din fascia gluteală, de pe sacru și de pe ligamentul sacrotuberal și se prinde pe al treilea trohanter al femurului. Întinde articulația șoldului.

Arată în atlas

Latină: musculus biceps femoris. Unde: Partea laterală și din spate a coapsei, de la ischium la genunchi și jaret.

Bicepsul femural este cel mai mare dintre mușchii din spatele coapsei. Stă pe partea laterală și din spate a coapsei, de la bazin până la genunchi și jaret.

De reținut: Susține corpul când piciorul e pe sol și este, împreună cu adductorul, cel mai puternic extensor al șoldului.

Cel mai mare dintre mușchii din spatele coapsei („ischio-tibiali”). Pornește de pe tuberozitatea ischiatică și de pe ligamentul sacrotuberal și se prinde larg pe fascia lata și fascia crurală, pe tibie și, prin tendonul calcanean, pe calcaneu. Susține corpul în faza de sprijin, flectează genunchiul la începutul balansului și întinde jaretul; împreună cu adductorul este cel mai puternic extensor al șoldului.

Arată în atlas

Latină: musculus semitendinosus. Unde: Marginea din spate a coapsei, de la ischium la tibie și calcaneu.

Semitendinosul stă pe marginea din spate a coapsei, de la bazin până la gambă și la vârful jaretului.

De reținut: Întinde șoldul și jaretul: face parte din motorul împingerii înainte.

Pornește de pe unghiul lateral al tuberozității ischiatice, între bicepsul femural și semimembranos, și se prinde pe fața medială a tibiei și pe calcaneu. Întinde șoldul și jaretul și flectează genunchiul membrului liber; este unul dintre extensorii principali ai șoldului, deci din motorul propulsiei.

Arată în atlas

Latină: musculus quadriceps femoris. Unde: Partea din față a coapsei, de la bazin și femur la rotulă.

Cvadricepsul este mușchiul din față al coapsei, de la bazin și femur până la rotulă. Are patru capete; toate se prind pe rotulă, care se leagă de tibie printr-un ligament.

De reținut: Întinde genunchiul; unul dintre capete îndoaie și șoldul.

Patru capete: dreptul femural pornește de pe ilium, cele trei vaste de pe femur. Toate se prind pe rotulă, iar rotula se leagă de tuberozitatea tibiei prin ligamentul patelar. Întinde genunchiul; dreptul femural flectează și șoldul și este deosebit de puternic la ogar.

Arată în atlas

Latină: musculus gastrocnemius. Unde: Partea din spate a gambei, de la femur la vârful jaretului.

Gastrocnemianul este mușchiul din spatele gambei, de la femur până la vârful jaretului, unde se prinde prin tendonul calcanean.

De reținut: Întinde jaretul și îndoaie puțin genunchiul.

Are două capete, care pornesc de pe tuberozitățile supracondilare laterală și medială ale femurului, și se prinde pe calcaneu prin tendonul calcanean comun. Întinde în principal jaretul și flectează puțin genunchiul; brațul lui de pârghie la jaret rămâne mare pe toată amplitudinea mișcării.

Arată în atlas

Latină: tendo calcaneus communis. Unde: Deasupra vârfului jaretului, pe partea din spate a gambei.

Tendonul calcanean, sau tendonul lui Ahile, stă deasupra vârfului jaretului, pe partea din spate a gambei. Nu este un singur tendon, ci mănunchiul tendoanelor mai multor mușchi.

De reținut: Datorită acestei alcătuiri, un câine ar putea sta în picioare chiar dacă unii dintre acești mușchi n-ar mai lucra.

Nu e un singur tendon: nucleul lui este format din tendoanele gastrocnemianului și flexorului digital superficial, la care se adaugă contribuții de la bicepsul femural, semitendinos și gracilis. De aceea un câine ar putea sta în picioare chiar dacă gastrocnemianul și flexorul digital superficial ar fi paralizați.

Arată în atlas

Latină: diaphragma. Unde: În interiorul trunchiului, între torace și abdomen; în desen, linia punctată convexă spre înainte.

Diafragma este un mușchi mare și plat, în formă de dom, din interiorul trunchiului. Desparte complet cavitatea pieptului de cea a abdomenului; în desen este linia punctată, bombată spre înainte.

De reținut: Este mușchiul principal al inspirației; mușchii pieptului ajută, mai ales la efort.

Un mușchi mare, plat, în formă de dom, care separă complet cavitatea toracică de cea abdominală. Pornește de pe vertebrele lombare (stâlpii diafragmei), de pe coaste, cartilajele costale și apendicele xifoid și se prinde pe tendonul central. Este mușchiul principal al inspirației; mușchii peretelui toracic ajută, mai ales la efort.

Cupola, partea cea mai înaltă a domului, este asimetrică la câine: pe stânga ajunge în dreptul coastei a șasea, pe dreapta cu un spațiu intercostal mai înapoi; hiatusul esofagian stă ventral de vertebra toracică 12, iar partea costală se prinde pe cartilajul coastei a noua, pe cartilajele 10-11 puțin sub joncțiunea cu coasta, pe coasta 12 la capătul ei ventral și pe ultima coastă sub mijloc (Sisson, 1914).

Arată în atlas

Latină: m. orbicularis oris. Engleză: orbicularis oris. Unde: În grosimea buzelor, în jurul deschiderii gurii.

Orbicularul gurii este mușchiul din grosimea buzelor, care închide și strânge gura. La câine e subțire și împărțit în două la mijlocul buzei de sus.

De reținut: E inervat de nervul facial: când o jumătate a feței „cade”, buzele de pe acea parte rămân moi.

Orbicularul gurii stă în grosimea buzelor, în jurul deschiderii gurii, fără nicio inserție pe os. La carnivore, partea din buza de sus este întreruptă pe linia mediană de un rafeu, iar la câine mușchiul este slab dezvoltat. Fiecare jumătate este inervată separat de nervul facial de pe partea ei. Platisma, mușchiul pielos al gâtului, se prinde de obicei de el.

Învecinate: Buzele, Buccinatorul, Ridicătorul nazolabial

Arată în atlas

Latină: m. levator nasolabialis. Engleză: levator nasolabialis. Unde: De la frunte și oasele nazale, pe lângă orbită, până la buza de sus și aripa nării.

Ridicătorul nazolabial coboară de pe frunte spre nas și buza de sus. Ridică buza și trage de aripa nării: e unul dintre mușchii cu care câinele își mișcă nasul.

De reținut: Mușchi nazali „speciali” nu există la câine, după Sisson; nara se mișcă prin acest mușchi și prin ridicătorul propriu al buzei de sus.

Ridicătorul nazolabial pornește lat de pe oasele frontal și nazale, la câine și de pe marginea de sus a maxilei, și coboară pe sub piele până la buza de sus și la aripa nării. Ridică buza de sus trăgând-o lateral și trage de aripa nării. La carnivore este foarte lat și fără limite clare. Nervul motor este ramura bucală dorsală a facialului.

Învecinate: Nările, Buzele, Fruntea, Orbicularul gurii

Arată în atlas

Latină: m. buccinator. Engleză: buccinator. Unde: În obraz, paralel cu axa gurii, între maseter și colțul buzelor.

Buccinatorul este mușchiul subțire din obraz. Trage colțul gurii înapoi și împinge mâncarea spre dinți; numele vine de la „trompetist”.

De reținut: E temelia obrazului: obrazul moale de dinaintea maseterului e, de fapt, buccinatorul acoperit de piele.

Buccinatorul este mușchiul plat al obrazului, întins paralel cu axa gurii; partea lui molară pleacă de pe maxilă, deasupra dinților jugali. La câine este lat și foarte subțire, cu două planuri de fibre încrucișate. Trage colțul gurii înapoi și lateral și ține mâncarea între dinți. Este inervat de ramurile bucale ale nervului facial, mai ales de cea dorsală.

Învecinate: Obrazul, Maseterul, Orbicularul gurii

Arată în atlas

Latină: m. orbicularis oculi. Engleză: orbicularis oculi. Unde: În pleoape, în jurul deschiderii ochiului.

Orbicularul ochiului este mușchiul în formă de inel din pleoape, cu care câinele clipește și închide ochiul.

De reținut: Clipitul reflex la atingerea mustăților sau a firelor de deasupra ochilor trece prin acest mușchi.

Orbicularul ochiului înconjoară deschiderea ochiului; fibrele lui formează stratul mijlociu, fibro-muscular, al pleoapelor și stau lângă tars. La câine, mușchiul pielos al feței trimite un strat spre pleoapa de jos, care se contopește cu orbicularul, mușchiul malar. Este inervat de nervul facial, prin ramura zigomatică, cea care deservește pleoapele și regiunea nasului.

Învecinate: Pleoapele, Ochiul, Vibrizele (firele tactile)

Arată în atlas

Latină: m. digastricus. Engleză: digastricus. Unde: De la baza craniului, în spatele urechii, până la marginea de jos a mandibulei.

Digastricul este mușchiul care deschide gura: pornește din spatele urechii și trage falca de jos în jos.

De reținut: Maseterul și temporalul închid gura; digastricul o deschide.

Digastricul pornește de pe procesul paracondilar al osului occipital și se inseră pe marginea ventro-medială a mandibulei. Deschide gura: când masticatorii se relaxează, el trage mandibula în jos. Are două pântece, inervate diferit, de trigemen și de facial. În nomenclatura veche a lui Sisson apare sub numele de occipito-mandibular, cu aceleași prinderi.

Învecinate: Mandibula, Maseterul, Protuberanța occipitală externă, Glanda mandibulară

Arată în atlas

Latină: mm. auriculares. Engleză: auricular muscles. Unde: În jurul bazei urechii, cu cartilajul scutiform în grupul din față.

Mușchii auriculari sunt mușchii mici din jurul bazei urechii, cu care câinele își rotește și ridică urechile, fiecare separat.

De reținut: Numărul lor exact nu apare într-o sursă verificabilă; grupele, da.

Mușchii auriculari sunt grupele mici de mușchi care mișcă pavilionul urechii: grupul rostral, care conține cartilajul scutiform, o plăcuță plată dinaintea urechii, și grupul caudal. Sisson figurează la câine scutularul, mușchii auriculari anteriori, helicis, antitragicus și parotido-auricularul. Toți sunt inervați de nervul facial, care deservește mușchii superficiali ai capului și ai urechii externe.

Învecinate: Urechea, Temporalul, Glanda parotidă

Arată în atlas

Se mai numește: oasele capului. Latină: cranium. Engleză: skull. Unde: Oasele capului, fără mandibulă.

Craniul este format din oasele capului, fără falca de jos. Protejează creierul și organele de simț și formează fața: orbitele în care stau ochii, cavitatea nazală și maxilarul cu dinții de sus.

De reținut: Forma craniului diferă între rasele cu bot lung, cele cu bot scurt și cele intermediare.

Craniul protejează creierul și organele de simț și formează fața: orbitele în care stau ochii, cavitatea nazală cu cornetele și maxilarul cu dinții de sus. Este alcătuit din mai multe oase unite prin suturi. Cu osul temporal se articulează mandibula, la articulația temporo-mandibulară.

Forma craniului variază de la rasele dolicocefale (axul longitudinal mai dezvoltat) la cele brahicefale (craniu scurt și lat, bot scurt, arcade zigomatice late, neurocraniu rotunjit), cu mezaticefalele la mijloc. Măsura folosită este indicele cefalic: lățimea craniului × 100 / lungimea craniului (de la prosthion la inion); praguri numerice pe rase nu există într-o sursă evaluată inter pares.

Repere palpabile: arcada zigomatică, protuberanța occipitală externă (punctul cel mai înalt al craniului la câine), creasta sagitală (variabilă pe rase), articulația temporo-mandibulară și bula timpanică, toate selectabile în stratul de schelet.

Învecinate: Mandibula, Vertebrele cervicale, Capul, Orbita, Arcada zigomatică, Articulația temporo-mandibulară, Bula timpanică, Protuberanța occipitală externă, Creasta sagitală externă

Arată în atlas

Se mai numește: maxilarul inferior, falca de jos. Latină: mandibula. Engleză: mandible. Unde: Osul fălcii de jos, articulat cu craniul la articulația temporo-mandibulară.

Mandibula este osul fălcii de jos. Poartă dinții de jos și se leagă de craniu la articulația fălcii, cea care deschide și închide gura.

De reținut: Lungimea ei față de falca de sus hotărăște cum se așază dinții de jos față de cei de sus (ocluzia).

Mandibula este osul fălcii de jos. Poartă dinții inferiori și se articulează cu osul temporal al craniului la articulația temporo-mandibulară, cea care permite deschiderea și închiderea gurii. Lungimea ei față de maxilar determină cum se așază dinții de jos față de cei de sus, adică ocluzia.

Învecinate: Craniul, Botul

Arată în atlas

Se mai numește: vertebrele gâtului. Latină: vertebrae cervicales. Engleză: cervical vertebrae. Unde: Coloana vertebrală în regiunea gâtului.

Vertebrele cervicale sunt oasele coloanei din gât: șapte la toate rasele. Poartă capul și de ele se prind mușchii gâtului.

De reținut: Primele două, atlasul și axisul, au forme speciale și permit mișcările de „da” și „nu” ale capului.

Coloana cervicală are șapte vertebre, la toate rasele, de la chihuahua la dogul german. Primele două, atlasul și axisul, au forme speciale și permit mișcările de „da” și „nu” ale capului. Vertebrele cervicale poartă capul și sunt punctul de prindere al mușchilor gâtului.

Formula vertebrală a câinelui: 7 cervicale, 13 toracale, 7 lombare, 3 sacrale și 20-23 caudale; aproximativ 4,5% dintre câini au o vertebră lombară în plus sau o vertebră de tranziție.

Învecinate: Craniul, Vertebrele toracale, Gâtul

Arată în atlas

Se mai numește: vertebrele toracice, vertebrele dorsale. Latină: vertebrae thoracicae. Engleză: thoracic vertebrae. Unde: Coloana vertebrală de deasupra toracelui, de la greabăn până la ultima coastă.

Vertebrele toracale sunt oasele coloanei de deasupra pieptului, de la greabăn până la ultima coastă. Fiecare dintre cele treisprezece poartă o pereche de coaste.

De reținut: Prelungirile lor de sus, înalte la primele vertebre, formează împreună cu marginile omoplaților greabănul.

Cele treisprezece vertebre toracale poartă câte o pereche de coaste. Apofizele lor spinoase, prelungirile de sus, sunt cele mai înalte la primele vertebre și formează, împreună cu marginile scapulelor, greabănul. Spre spate, apofizele se scurtează și spatele devine mai flexibil.

Învecinate: Vertebrele cervicale, Vertebrele lombare, Coastele, Greabănul, Spatele

Arată în atlas

Se mai numește: vertebrele șalelor. Latină: vertebrae lumbales. Engleză: lumbar vertebrae. Unde: Coloana vertebrală între ultima coastă și sacru.

Vertebrele lombare sunt oasele coloanei dintre ultima coastă și sacru, sub șale. Sunt cele mai mari vertebre și nu au coaste.

De reținut: Prelungirile lor laterale, late, prind mușchii puternici ai spatelui.

Cele șapte vertebre lombare sunt cele mai mari vertebre ale coloanei și nu au coaste. Apofizele lor transversale, late, prind mușchii puternici ai spatelui. Numărul variază uneori: într-un studiu pe 89 de câini, aproximativ 4,5% aveau o vertebră lombară în plus sau una de tranziție.

Învecinate: Vertebrele toracale, Sacrul, Regiunea lombară (șalele)

Arată în atlas

Se mai numește: osul sacru, vertebrele sacrale. Latină: os sacrum. Engleză: sacrum. Unde: Între vertebrele lombare și coadă, sub crupă.

Sacrul este osul de sub crupă, între vertebrele lombare și coadă. Este format din trei vertebre sudate într-un singur os.

De reținut: De el se prinde bazinul; prin această legătură osoasă forța picioarelor din spate ajunge la coloană și împinge corpul înainte.

Sacrul este format din cele trei vertebre sacrale, sudate într-un singur os. De el se prinde bazinul, prin articulația sacro-iliacă: aceasta este legătura osoasă prin care forța membrelor posterioare ajunge la coloană și împinge corpul înainte. Sacrul continuă cu vertebrele cozii.

Învecinate: Vertebrele lombare, Vertebrele caudale, Bazinul (osul coxal), Crupa

Arată în atlas

Se mai numește: vertebrele cozii, vertebrele coccigiene. Latină: vertebrae caudales. Engleză: caudal vertebrae. Unde: Scheletul cozii.

Vertebrele caudale sunt oasele cozii. Sunt tot mai mici spre vârf, unde ajung simple noduri osoase; numărul lor diferă de la un câine la altul.

De reținut: Primele vertebre ale cozii au încă prelungiri și canal pentru nervi; ultimele sunt doar corpuri de os.

Vertebrele caudale formează scheletul cozii: de obicei între douăzeci și douăzeci și trei, tot mai mici spre vârf, unde devin simple noduri osoase. Numărul diferă între câini. Primele vertebre ale cozii au încă apofize și canal vertebral; ultimele sunt doar corpuri vertebrale.

Învecinate: Sacrul, Coada

Arată în atlas

Se mai numește: cutia toracică. Latină: costae. Engleză: ribs. Unde: De la vertebrele toracale până la stern, pe laturile toracelui.

Coastele sunt oase curbate care formează părțile laterale ale pieptului. Câinele are în mod obișnuit treisprezece perechi.

De reținut: Coastele protejează inima și plămânii.

Câinele are treisprezece perechi de coaste: nouă sternale, care ajung la stern prin cartilajul lor, și patru asternale, ale căror cartilaje se unesc între ele și formează arcul costal. Ultima pereche este de obicei „flotantă”, liberă la capătul de jos. Coastele protejează inima și plămânii.

Ilustrația arată cele treisprezece coaste de pe partea stângă; cartilajele costale nu sunt desenate separat.

Învecinate: Vertebrele toracale, Sternul, Toracele (pieptul)

Arată în atlas

Se mai numește: osul pieptului. Latină: sternum. Engleză: sternum. Unde: Pe linia de jos a toracelui, între cele două rânduri de coaste.

Sternul este osul de pe linia de jos a pieptului, între cele două rânduri de coaste. Este format din opt segmente unite prin cartilaj.

De reținut: Capătul din față se simte la antepiept; capătul din spate stă la începutul abdomenului.

Sternul este osul de pe linia de jos a pieptului. La câine este format din opt sternebre, segmente osoase unite prin cartilaj, care rămân separate toată viața. Capătul din față, manubriul, se simte la antepiept; capătul din spate, apendicele xifoid, stă la începutul abdomenului.

Învecinate: Coastele, Pieptul (antepieptul), Toracele (pieptul)

Arată în atlas

Se mai numește: omoplatul, spata. Latină: scapula. Engleză: scapula, shoulder blade. Unde: Osul lat de pe lateralul toracelui, sub regiunea umărului.

Scapula este un os al umărului. Se află pe partea laterală a pieptului, la capătul de sus al piciorului din față.

De reținut: Mușchii din jurul ei susțin greutatea trunchiului între picioarele din față.

Scapula este osul lat, triunghiular, al umărului. Nu are nicio articulație cu trunchiul: la câine clavicula este un rudiment de circa un centimetru, neconectat la schelet, așa că membrul anterior „atârnă” de corp printr-un hamac de mușchi și ligamente. Cu humerusul formează articulația umărului.

Mușchiul dințat ventral (serratus ventralis) poartă greutatea trunchiului între cele două scapule; membrul anterior susține în stațiune aproximativ 60% din greutatea corpului.

Învecinate: Humerusul, Greabănul, Umărul, Coastele

Arată în atlas

Se mai numește: osul brațului. Latină: humerus. Engleză: humerus. Unde: Osul brațului, de la umăr la cot.

Humerusul este osul brațului, de la umăr la cot. Sus se leagă de omoplat, jos de cele două oase ale antebrațului.

De reținut: La câinele în picioare stă înclinat spre înapoi, de aceea cotul ajunge sub piept, nu sub umăr.

Humerusul este osul brațului. Capul lui rotund se articulează cu scapula la umăr, iar capătul de jos, cu radiusul și ulna, la cot. La câinele în picioare stă înclinat spre înapoi, de aceea cotul ajunge sub torace, nu sub umăr. Este unul dintre cele mai puternice oase ale membrului anterior.

Învecinate: Scapula (omoplatul), Radiusul, Ulna, Brațul, Cotul

Arată în atlas

Se mai numește: osul radial. Latină: radius. Engleză: radius. Unde: Osul din față al antebrațului, de la cot la carp.

Radiusul este osul din față al antebrațului, de la cot la încheietură. Poartă cea mai mare parte din greutatea care trece prin antebraț.

De reținut: Stă alături de ulnă; cele două oase se rotesc puțin unul față de celălalt.

Radiusul este osul din față al antebrațului și cel care poartă cea mai mare parte din greutate între cot și carp. Se articulează sus cu humerusul, iar jos cu oasele carpului. Împreună cu ulna formează o pereche de oase așezate unul lângă altul, cu puțină rotație între ele.

Învecinate: Ulna, Humerusul, Oasele carpiene, Antebrațul

Arată în atlas

Se mai numește: cubitusul. Latină: ulna. Engleză: ulna. Unde: Osul din spate al antebrațului; capătul lui de sus este vârful cotului.

Ulna este osul din spate al antebrațului, alături de radius. Capătul ei de sus, olecranul, este proeminența pe care o numim vârful cotului.

De reținut: Pe olecran se prinde tendonul tricepsului, mușchiul care întinde cotul la fiecare pas.

Ulna este al doilea os al antebrațului. Stă în spatele radiusului la cot și pe partea din afară la carp. Capătul ei de sus, olecranul, este proeminența pe care o numim vârful cotului; pe el se prinde tendonul mușchiului triceps, cel care întinde cotul la fiecare pas.

Unele surse afirmă greșit că pe olecran se prinde bicepsul; mușchiul care se inseră pe olecran este tricepsul brahial.

Învecinate: Radiusul, Humerusul, Cotul, Oasele carpiene

Arată în atlas

Se mai numește: carpul, oasele încheieturii. Latină: ossa carpi. Engleză: carpal bones. Unde: Între radius/ulnă și metacarp.

Oasele carpiene sunt cele șapte oase mici ale încheieturii piciorului din față, între antebraț și metacarp, așezate pe două rânduri.

De reținut: Încheietura se îndoaie mult spre înapoi și corespunde încheieturii mâinii de la om.

Carpul câinelui are șapte oase mici, pe două rânduri, între antebraț și metacarp. Sunt șapte, nu opt ca la alte specii, pentru că osul radial și cel intermediar sunt sudate. Articulația carpului corespunde încheieturii mâinii de la om și se îndoaie mult spre înapoi.

Învecinate: Radiusul, Ulna, Metacarpul, Carpul (încheietura)

Arată în atlas

Se mai numește: oasele metacarpiene. Latină: ossa metacarpalia. Engleză: metacarpus. Unde: Între carp și degetele anterioare; segmentul ridicat de la sol al labei.

Oasele metacarpiene leagă încheietura de degetele piciorului din față. Stau ridicate de la sol, aproape vertical, pentru că câinele calcă pe degete.

De reținut: Osul pintenului este mult mai scurt decât celelalte și nu ajunge la sol.

Oasele metacarpiene leagă carpul de degete. Câinele fiind digitigrad, metacarpul stă ridicat de la sol, aproape vertical, iar greutatea trece prin degete și pernițe. Metacarpianul I, cel al pintenului, este mult mai scurt decât celelalte și nu ajunge la sol.

Ilustrația arată trei metacarpiene, schematic; în realitate sunt câte unul pentru fiecare deget.

Învecinate: Oasele carpiene, Degetele anterioare, Laba anterioară

Arată în atlas

Se mai numește: falangele anterioare. Latină: digiti manus. Engleză: digits (forepaw). Unde: Capătul labei anterioare, cu pernițele și ghearele.

Degetele piciorului din față sunt la capătul labei, cu pernițele și ghearele. Patru dintre ele calcă pe sol, fiecare cu trei oase mici, o perniță și o gheară.

De reținut: Pintenul, degetul de pe partea dinăuntru, stă mai sus și nu calcă; la unii căței este îndepărtat la naștere.

Degetele sunt numerotate de la I la V, dinăuntru spre în afară. Degetele II-V calcă pe sol, fiecare cu trei falange, o perniță și o gheară. Degetul I, pintenul, este subțire, stă mai sus pe partea dinăuntru a labei și nu participă la sprijin; la unii căței este îndepărtat la naștere.

Învecinate: Metacarpul, Laba anterioară

Arată în atlas

Se mai numește: pelvisul, osul coxal, șoldul. Latină: os coxae. Engleză: pelvis, os coxae. Unde: Sub crupă, între sacru și femur.

Bazinul este format din cele două oase coxale, sub crupă, între sacru și femur. În cavitatea lui numită acetabul intră capul femurului: aceasta este articulația șoldului.

De reținut: Capătul din spate al bazinului este „punctul fesei”, reperul de la care se măsoară lungimea corpului.

Bazinul este format de cele două oase coxale, fiecare alcătuit din ilium, ischium și pubis, care se unesc în acetabul, cavitatea în care intră capul femurului. Bazinul se prinde solid de sacru prin articulația sacro-iliacă; capătul din spate al ischiumului este „punctul fesei”, reper al lungimii corpului.

Învecinate: Sacrul, Femurul, Crupa, Coapsa

Arată în atlas

Se mai numește: osul coapsei. Latină: femur. Engleză: femur. Unde: Osul coapsei, de la șold la genunchi.

Femurul este osul coapsei. Se află în piciorul din spate, între șold și genunchi.

Femurul este osul coapsei. Capul lui rotund intră în acetabulul bazinului, la șold; capătul de jos se articulează cu tibia și cu rotula, la genunchi. La câinele în picioare stă înclinat spre înainte, de aceea genunchiul ajunge în față, aproape de linia abdomenului.

Învecinate: Bazinul (osul coxal), Tibia, Patela (rotula), Coapsa, Genunchiul (grasetul)

Arată în atlas

Se mai numește: rotula. Latină: patella. Engleză: patella, kneecap. Unde: În fața genunchiului, în tendonul mușchiului cvadriceps.

Rotula este un os mic din fața genunchiului, prins în tendonul mușchiului cvadriceps. Alunecă într-un șanț al femurului când genunchiul se îndoaie și se întinde.

De reținut: Poți simți rotula și ligamentul ei sub piele, în fața genunchiului.

Rotula este un os mic, în fața genunchiului, prins în tendonul cvadricepsului. Alunecă într-un șanț al femurului când genunchiul se îndoaie și se întinde. Articulația femuro-patelară este, împreună cu cea femuro-tibială, ceea ce numim genunchi sau graset; poți simți rotula și ligamentul ei sub piele.

Învecinate: Femurul, Tibia, Genunchiul (grasetul)

Arată în atlas

Se mai numește: osul gambei. Latină: tibia. Engleză: tibia. Unde: Osul principal al gambei, de la genunchi la jaret.

Tibia este osul mare al gambei, de la genunchi la jaret. Sus se leagă de femur, jos de oasele jaretului, și poartă aproape toată greutatea care trece prin gambă.

De reținut: Înclinarea ei la câinele în picioare dă unghiul jaretului.

Tibia este osul mare al gambei. Sus se articulează cu femurul la genunchi, jos cu oasele tarsului la jaret. Poartă aproape toată greutatea care trece prin gambă; fibula, subțire, stă alături de ea. Înclinarea tibiei la câinele în picioare dă unghiul jaretului.

Învecinate: Femurul, Fibula (peroneul), Oasele tarsiene, Gamba, Genunchiul (grasetul)

Arată în atlas

Se mai numește: peroneul. Latină: fibula. Engleză: fibula. Unde: Osul subțire de pe partea din afară a gambei.

Fibula este osul subțire de pe partea din afară a gambei, paralel cu tibia. Nu poartă greutate; oferă puncte de prindere mușchilor și ajută la stabilitatea jaretului.

De reținut: În desen apare ca o linie îngustă în spatele tibiei.

Fibula este osul subțire de pe partea din afară a gambei, paralel cu tibia. Nu poartă greutate semnificativă; rolul ei principal este de a oferi puncte de prindere mușchilor și de a stabiliza jaretul la capătul de jos. Se vede în ilustrație ca o linie îngustă în spatele tibiei.

Învecinate: Tibia, Oasele tarsiene, Gamba

Arată în atlas

Se mai numește: tarsul, oasele jaretului. Latină: ossa tarsi. Engleză: tarsal bones. Unde: Între tibie/fibulă și metatars; formează jaretul.

Oasele tarsiene sunt cele șapte oase ale jaretului, între gambă și metatars. Cel mai mare, calcaneul, se prelungește în sus și spre înapoi și formează vârful jaretului.

De reținut: Pe calcaneu se prinde tendonul calcanean, numit și tendonul lui Ahile.

Tarsul are șapte oase. Cel mai mare, calcaneul, se prelungește în sus și spre înapoi și formează vârful jaretului; pe el se prinde tendonul calcanean comun („tendonul lui Ahile”). Alături stă talusul, care se articulează cu tibia. Articulația tarsului este corespondentul gleznei omului.

O sursă online plasează calcaneul în „primul rând al metatarsienelor”; corect, calcaneul face parte din rândul de sus al oaselor tarsiene.

Învecinate: Tibia, Fibula (peroneul), Metatarsul, Jaretul

Arată în atlas

Se mai numește: oasele metatarsiene. Latină: ossa metatarsalia. Engleză: metatarsus. Unde: Între tars și degetele posterioare.

Oasele metatarsiene leagă jaretul de degetele piciorului din spate. Ca și cele din față, stau ridicate de la sol, pentru că câinele calcă pe degete.

De reținut: Metatarsul este în general ceva mai lung decât metacarpul: pârghia de împingere a piciorului din spate.

Oasele metatarsiene leagă tarsul de degetele posterioare și, ca și metacarpul, stau ridicate de la sol: câinele calcă pe degete. În spatele lor se află pernița metatarsiană comună. Metatarsul este în general ceva mai lung decât metacarpul, ceea ce dă membrului posterior „pârghia” de împingere.

Ilustrația arată trei metatarsiene, schematic.

Învecinate: Oasele tarsiene, Degetele posterioare, Laba posterioară

Arată în atlas

Se mai numește: falangele posterioare. Latină: digiti pedis. Engleză: digits (hind paw). Unde: Capătul labei posterioare.

Degetele piciorului din spate sunt la capătul labei: de regulă patru care calcă, fiecare cu trei oase mici, o perniță și o gheară.

De reținut: Pintenul din spate lipsește la cei mai mulți câini; la unele rase apare și este cerut de standard.

Laba posterioară are de regulă patru degete care calcă, II-V, fiecare cu trei falange, o perniță și o gheară. Degetul I, pintenul posterior, lipsește la cei mai mulți câini; la unele rase apare și este chiar cerut de standard, uneori dublu. Degetele preiau împingerea finală la fiecare pas.

Învecinate: Metatarsul, Laba posterioară

Arată în atlas

Latină: orbita. Unde: Cavitatea osoasă a ochiului.

Orbita este cavitatea osoasă în care stă ochiul. La câine, marginea ei de os este incompletă pe partea din afară; cercul este închis de un ligament.

De reținut: În orbită stau globul ocular, mușchii care îl mișcă și glanda pleoapei a treia.

La câine marginea osoasă a orbitei este incompletă lateral: cercul este închis de ligamentul orbital, care merge de la procesul zigomatic al osului frontal la arcada zigomatică. În orbită stau globul ocular, cei șapte mușchi extraoculari ai mamiferelor domestice (patru drepți, doi oblici și retractorul) și glanda pleoapei a treia.

Arată în atlas

Latină: arcus zygomaticus. Unde: Osul obrazului, sub ochi, de la orbită la articulația fălcii; se simte ușor sub piele.

Arcada zigomatică este osul obrazului, sub ochi, de la orbită la articulația fălcii. Se simte ușor sub piele.

De reținut: De pe marginea ei de jos pornește maseterul, unul dintre mușchii mușcăturii; la rasele cu bot scurt arcadele sunt late.

Formată din unirea procesului zigomatic al osului temporal cu procesul temporal al osului zigomatic. Mărginește lateral fosa temporală, în care stă mușchiul temporal, iar de pe marginea ei de jos pornește maseterul. La rasele brahicefale arcadele sunt late.

Arată în atlas

Latină: articulatio temporomandibularis. Unde: Articulația fălcii, sub ureche, în spatele arcadei zigomatice.

Articulația temporo-mandibulară este articulația fălcii: leagă mandibula de craniu, sub ureche, în spatele arcadei zigomatice. Permite deschiderea și închiderea gurii.

De reținut: Se simte sub piele, în fața urechii, când câinele deschide gura.

Articulația dintre fosa mandibulară a osului temporal și procesul condilar al mandibulei; permite deschiderea și închiderea gurii. Mușchiul temporal o apără de luxația spre înainte. Se simte sub piele, în fața urechii, când câinele deschide gura.

Arată în atlas

Latină: bulla tympanica. Unde: Sub craniu, în spatele articulației fălcii.

Bula timpanică este o umflătură osoasă rotunjită de sub craniu, în spatele articulației fălcii. Închide partea de jos a cavității urechii medii.

De reținut: De aici pornește urechea internă, cu organele auzului și ale echilibrului.

O umflătură osoasă rotunjită a părții timpanice a osului temporal, mare la carnivore. Închide partea ventrală a cavității urechii medii, cu timpanul și cele trei oscioare; de aici pornește urechea internă, cu cohleea și labirintul vestibular (auz și echilibru).

Arată în atlas

Latină: protuberantia occipitalis externa. Unde: Vârful din spate al craniului, la ceafă; se simte ușor sub piele.

Protuberanța occipitală este vârful din spate al craniului, la ceafă; se simte ușor sub piele. La câine corespunde punctului celui mai înalt al craniului.

De reținut: Este reperul de la care se măsoară lungimea craniului.

O proeminență mediană la joncțiunea osului interparietal cu osul occipital; la câine și la cal corespunde punctului cel mai înalt al craniului. Creasta nucală este prelungirea ei transversală. Reper palpabil folosit la măsurarea lungimii craniului.

Arată în atlas

Latină: crista sagittalis externa. Unde: Creasta de pe mijlocul craniului, între cele două fose temporale, până la protuberanța occipitală.

Creasta sagitală este creasta de pe mijlocul craniului, între cele două fose temporale, până la ceafă. Mărimea ei diferă mult între rase.

De reținut: Pe ea se prinde o parte din mușchiul temporal: cu cât e mai dezvoltată, cu atât mai multă suprafață pentru mușchii mușcăturii.

Prezentă la carnivore, variază mult între rase; pe ea pornește o parte din mușchiul temporal. Cu cât este mai dezvoltată, cu atât mai multă suprafață de prindere pentru mușchii mușcăturii.

Arată în atlas

Latină: os nasale. Engleză: nasal bone. Unde: Acoperișul cavității nazale, pe dorsul nasului; pereche.

Oasele nazale sunt cele două oase lungi de pe spinarea nasului, care fac tavanul cavității nazale.

De reținut: Lungimea lor dă lungimea botului: scurte la rasele brahicefale, lungi la ogari.

Oasele nazale, pereche, formează partea de sus a acoperișului cavității nazale. Se articulează între ele pe linia mediană, lateral cu maxilele și caudal cu frontalul. La câine, în majoritatea raselor, sunt lungi și mai late în față, capetele rostrale formează o incizură nazală aproape semicirculară, iar fața lor externă are un șanț central. Pe ele se prinde partea din față a cornetului nazal dorsal.

Învecinate: Osul incisiv, Maxila, Osul frontal, Craniul

Arată în atlas

Se mai numește: premaxila. Latină: os incisivum. Engleză: incisive bone (premaxilla). Unde: Vârful osos al botului; poartă incisivii de sus.

Osul incisiv este vârful osos al botului, cel care ține dinții din față de sus.

De reținut: Papila incisivă, imediat în spatele incisivilor de sus, e locul unde se deschide ductul organului vomeronazal.

Osul incisiv, numit și premaxilă, stă la capătul rostral al capului și poartă incisivii de sus. La câine, corpul lui este turtit de sus în jos, cu trei alveole care cresc de la primul la al treilea incisiv, și completează alveola caninului. Procesul nazal formează marginea laterală a deschiderii nazale osoase, iar procesul palatin, partea din față a cerului gurii. În spatele incisivilor se deschid canalele spre organul vomeronazal.

Învecinate: Osul nazal, Maxila, Trufa

Arată în atlas

Latină: maxilla. Engleză: maxilla. Unde: Osul feței de deasupra dinților de sus, în fața orbitei.

Maxila este osul mare al feței, cel care ține dinții de sus, în afară de incisivi. Pe el, deasupra celui de-al treilea premolar, iese nervul care dă simțirea buzei și nasului.

De reținut: Anestezia dinților de sus se face pe nervul infraorbitar, la gaura din maxilă.

Maxila este cel mai mare os al feței și poartă premolarii, molarii și caninul de sus. La câine este scurtă, dar foarte înaltă în spate, fără creastă facială; gaura infraorbitară, prin care iese nervul infraorbitar spre buză și nas, stă deasupra celui de-al treilea premolar, iar canalul infraorbitar este scurt. Pe fața ei dinspre cavitatea nazală se prinde cornetul nazal ventral.

Învecinate: Osul nazal, Osul incisiv, Osul zigomatic, Orbita, Craniul

Arată în atlas

Latină: os frontale. Engleză: frontal bone. Unde: Baza frunții: deasupra orbitelor, între oasele nazale și parietale.

Osul frontal este osul frunții, deasupra ochilor. Înăuntrul lui e sinusul frontal, o cavitate cu aer.

De reținut: Marginea de sus a orbitei nu e completă din os la câine: o închide un ligament.

Osul frontal, pereche, formează baza regiunii frunții: părțile nazală și orbitală intră în față, partea scuamoasă în acoperișul craniului. La câine, procesul supraorbitar este foarte scurt, așa că marginea de sus a orbitei este incompletă, ca la porc, și se închide prin ligamentul orbitar. Sinusul frontal, împărțit la câine în compartimente, este săpat în acest os, deasupra maselor laterale ale etmoidului.

Învecinate: Fruntea, Orbita, Osul nazal, Osul parietal

Arată în atlas

Latină: os parietale. Engleză: parietal bone. Unde: Acoperișul cutiei craniene, între frontal și occipital.

Osul parietal este osul de pe creștet, care acoperă creierul. Pe mijlocul lui, la multe rase, e o creastă de care se prinde mușchiul temporal.

De reținut: Creasta de pe creștet se simte sub piele la rasele cu masticatori puternici.

Oasele parietale, unite pe linia mediană, formează cea mai mare parte a acoperișului cavității craniene; stau deasupra osului temporal, între frontal și occipital. La câine, la unirea celor două oase se ridică o creastă parietală proeminentă, continuată pe frontale: creasta sagitală din stratul de schelet, pe care se prinde mușchiul temporal.

Învecinate: Osul frontal, Osul occipital, Osul temporal, Creasta sagitală externă, Temporalul

Arată în atlas

Latină: os occipitale. Engleză: occipital bone. Unde: Capătul din spate al craniului, unde se prinde atlasul.

Osul occipital este osul de la ceafă, pe care se sprijină gâtul. Umflătura pe care o simți la ceafa câinelui e marginea lui de sus.

De reținut: Umflătura de la ceafă nu e „deșteptăciune”: e osul occipital, mai proeminent la rasele mari.

Osul occipital închide craniul la spate și se articulează cu prima vertebră cervicală, atlasul, prin cei doi condili. La câine, partea bazilară este lată și plată, iar creasta nucală, vârful lui, proemină puternic înapoi la rasele mari: este protuberanța occipitală externă pe care o simți la ceafă. De pe el pornesc digastricul și o parte din mușchii cefei.

Învecinate: Protuberanța occipitală externă, Osul parietal, Osul temporal, Vertebrele cervicale, Digastricul

Arată în atlas

Latină: os temporale. Engleză: temporal bone. Unde: Partea laterală a craniului, în jurul urechii, cu bula timpanică.

Osul temporal este osul de pe partea laterală a capului, în jurul urechii. În el stau urechea medie și cea internă, iar pe el se prinde falca de jos.

De reținut: Bula timpanică și articulația fălcii din stratul de schelet sunt părți ale acestui os.

Osul temporal formează regiunea laterală a craniului și adăpostește organele auzului. Părțile lui, petroasă, timpanică și scuamoasă, se sudează devreme la câine. Procesul zigomatic se curbează larg în afară și formează partea din spate a arcadei zigomatice; meatul acustic extern este lat și foarte scurt, iar bula osoasă este foarte mare, rotundă și netedă. Pe el se articulează mandibula.

Învecinate: Bula timpanică, Articulația temporo-mandibulară, Arcada zigomatică, Osul parietal, Osul occipital

Arată în atlas

Se mai numește: osul malar. Latină: os zygomaticum. Engleză: zygomatic bone. Unde: Osul obrazului, sub orbită; partea din față a arcadei zigomatice.

Osul zigomatic este osul obrazului, de sub ochi: partea din față a arcadei pe care o simți sub piele.

De reținut: Arcada zigomatică din atlas e făcută din acest os și din osul temporal.

Osul zigomatic, numit și malar, este un os plat al feței care formează marginea latero-ventrală a orbitei și partea din față a arcadei zigomatice; procesul lui temporal se îmbină cu procesul zigomatic al osului temporal. La câine, procesul zigomatic este foarte lung și puternic curbat, iar procesul frontal, pe care se prinde ligamentul orbitar, completează orbita, deschisă lateral la carnivore.

Învecinate: Arcada zigomatică, Orbita, Maxila, Osul temporal

Arată în atlas

Latină: apparatus hyoideus. Engleză: hyoid apparatus. Unde: Între ramurile mandibulei, sus prins de osul temporal, jos de laringe.

Aparatul hioid este un mic schelet de oscioare, ascuns între fălci, de care atârnă limba și laringele.

De reținut: Nu se vede din afară, dar fără el limba și laringele n-ar avea de ce să se prindă.

Aparatul hioid este un lanț de oscioare care susține limba și laringele, așezat în partea din spate a spațiului dintre corpurile mandibulei; se prinde dorsal de procesele stiloide ale oaselor temporale, iar ventral de laringe și de baza limbii. Piesele lui: bazihioid, tirohioid, ceratohioid, epihioid și stilohioid; la câine stilohioidul este puțin mai lung decât epihioidul. Pe el se prind mușchii limbii și ai gâtului.

Învecinate: Laringele, Limba, Mandibula, Osul temporal

Arată în atlas

Se mai numește: cordul. Latină: cor. Engleză: heart. Unde: În mediastinul mijlociu, între vertebrele toracice 3 și 8, cu vârful spre stern.

Inima este un organ cu patru camere prin care circulă sângele. Se află în zona centrală a pieptului.

De reținut: Este învelită într-un sac numit pericard.

Pe o radiografie laterală, inima câinelui stă de obicei între vertebrele toracice 3 și 8, cu mijlocul bazei la nivelul carinei, aproape de spațiul intercostal 5-6, și cu vârful sprijinit pe stern. Măsoară 2,5-3,5 spații intercostale: mai aproape de 2,5 la câinii cu torace adânc, de 3,5 la cei cu torace lat. Este învelită în pericard.

Scorul vertebral al inimii (VHS): lungimea și lățimea inimii se transpun pe coloană începând de la T4; la 100 de câini sănătoși suma a fost 9,7 ± 0,5 vertebre (Buchanan & Bücheler, 1995).

Pericardul are un strat fibros și unul seros (parietal și visceral, epicardul); ligamentul frenicopericardic îl leagă de diafragmă.

Învecinate: Sternul, Coastele

Arată în atlas

Se mai numește: pulmonii. Latină: pulmones. Engleză: lungs. Unde: Umplu cavitatea toracică de la intrarea în torace până la diafragmă; aici e desenat plămânul stâng.

Plămânii umplu cavitatea pieptului, de la intrarea în torace până la diafragmă; aici este desenat plămânul stâng. Fiecare plămân este împărțit în lobi, după ramurile bronhiilor.

De reținut: Marginea din spate a plămânilor urmează bolta diafragmei.

Plămânul stâng are un lob cranial, cu o parte cranială și una caudală, și un lob caudal; dreptul are lobi cranial, mijlociu, caudal și accesoriu, cu incizura cardiacă între lobii cranial și mijlociu. Numărul de lobi se stabilește după bronhiile lobare, nu după aspectul exterior. Marginea caudală urmează cupola diafragmei.

Lobul accesoriu al plămânului drept stă într-un buzunar format de plica venei cave (UMN, Lab 11).

Desenul arată plămânul stâng, cu linia întreruptă între lobul cranial și cel caudal; forma este schematică.

Învecinate: Diafragma, Coastele

Arată în atlas

Latină: trachea. Engleză: trachea. Unde: De la laringe, pe sub coloana cervicală, până la carină, în mijlocul toracelui.

Traheea este tubul cu inele de cartilaj care duce aerul de la laringe în piept. Merge pe sub coloana gâtului și se termină în mijlocul pieptului, unde se desparte în cele două bronhii.

De reținut: Mijlocul bazei inimii se află la același nivel cu locul unde traheea se desparte.

Traheea este tubul cu inele cartilaginoase care duce aerul de la laringe în torace. Pe radiografia laterală se vede ca un tub radiotransparent care se termină la carină, bifurcația în cele două bronhii principale, în centrul toracelui; mijlocul bazei inimii este la același nivel. În torace stă ușor la dreapta liniei mediane.

În mediastinul cranial, traheea stă alături de esofag, de timus (la tineri) și de vena cavă cranială (IMAIOS).

Arată în atlas

Latină: oesophagus. Engleză: esophagus. Unde: Dorsal de trahee pe gât, apoi prin mediastin până la hiatusul esofagian al diafragmei.

Esofagul este tubul care leagă gâtul (faringele) de stomac. Pe gât stă deasupra traheei; în piept trece pe deasupra inimii și iese din torace printr-o deschidere a diafragmei.

De reținut: Aorta, artera mare, trece prin diafragmă prin propria ei deschidere, alături.

Esofagul leagă faringele de stomac. Pe gât stă dorsal de trahee; în torace trece prin mediastinul cranial, apoi dorsal de inimă și de bifurcația traheei, în mediastinul mijlociu, și iese din torace printre cele două cruri ale diafragmei, prin hiatusul esofagian, alături de aortă, care are hiatusul ei.

Învecinate: Diafragma

Arată în atlas

Latină: larynx. Engleză: larynx. Unde: La intrarea în trahee, sub faringe, suspendat de aparatul hioid.

Laringele este cutia de cartilaj de la începutul traheei, sub faringe. Este suspendat de un os mic, aparatul hioid, de care se prind mușchii gâtului.

De reținut: Cartilajele lui formează peretele, iar mușchii mici din interior îi mișcă părțile.

Laringele este cutia cartilaginoasă de la începutul traheei: cartilajele epiglotic, tiroid și cricoid îi formează peretele, iar mușchii intrinseci (de exemplu cricotiroidianul) îi mișcă părțile. Este suspendat de aparatul hioid, de care se prind mușchii hioidieni: sternohioidianul, tirohioidianul, milohioidianul.

Învecinate: Mandibula

Arată în atlas

Latină: thymus. Engleză: thymus. Unde: În mediastinul cranial și ventral, înaintea inimii.

Timusul este un organ cu doi lobi din partea din față a pieptului, înaintea și dedesubtul inimii. Este mare la animalele tinere și se micșorează cu vârsta.

De reținut: La adult poate fi greu de găsit; desenul îl arată la mărimea unui pui.

Timusul este un organ bilobat al mediastinului, așezat cranial și ventral față de inimă. Volumul lui depinde de vârstă: este mare la animalele tinere, când funcția imunitară se formează, și se micșorează treptat cu vârsta, așa încât la adult poate fi greu de găsit. Desenul îl arată la dimensiunea unui pui.

Arată în atlas

Latină: hepar. Engleză: liver. Unde: Imediat caudal de diafragmă, în întregime în arcul costal.

Ficatul stă lipit de fața din spate a diafragmei și, la câinele sănătos, se află în întregime în interiorul arcului coastelor. Are mai mulți lobi; vezica biliară este pe dreapta.

De reținut: Marginea lui din spate ajunge la splină pe stânga și la stomac pe mijloc.

Ficatul stă lipit de fața caudală a diafragmei și, la câinele sănătos, se vede în întregime în arcul costal. Marginea lui caudală ajunge la splină pe stânga, la stomac central, iar rinichiul drept stă în fosa renală a lobului caudat. Are lobii drept medial și lateral, pătrat, stâng medial și lateral și caudat; vezica biliară este pe dreapta.

Mărimea ficatului se judecă pe radiografie după poziția stomacului (axa gastrică) față de arcul costal.

Învecinate: Diafragma, Coastele

Arată în atlas

Latină: ventriculus (gaster). Engleză: stomach. Unde: Pe stânga, imediat caudal de diafragmă și de ficat, cu axa lungă perpendiculară pe coloană.

Stomacul este o porțiune lărgită a tubului prin care trece hrana. Se află mai ales spre stânga, în partea din față a abdomenului. Poziția lui se schimbă în funcție de cât este de plin.

De reținut: Păstrează temporar hrana înainte ca aceasta să treacă în intestin.

Stomacul câinelui este un organ al părții stângi, așezat caudal de ficat, în centrul abdomenului cranial, cu axa lungă perpendiculară pe coloana vertebrală. Cardia stă ușor la stânga planului median, în dreptul vertebrei toracice 11; pilorul, ușor la dreapta. Are cardia, fundus, corp și partea pilorică (antru, canal, pilor). Forma și poziția se schimbă cu umplerea.

Arată în atlas

Latină: lien (splen). Engleză: spleen. Unde: De-a lungul peretelui abdominal stâng, cranial și ventral, paralel cu marea curbură a stomacului.

Splina stă pe peretele stâng al abdomenului, în față și jos, de-a lungul curburii mari a stomacului. Fiind prinsă doar printr-un ligament, își schimbă poziția după cât de plin e stomacul.

De reținut: Mărimea ei variază mult între rase.

Splina stă pe peretele abdominal stâng, cranial și ventral, paralel cu marea curbură a stomacului, în marele epiploon. Fiind prinsă doar prin ligamentul gastrosplenic, poziția ei variază cu umplerea stomacului și cu mărimea ei; stomacul este cranial și medial de ea, rinichiul stâng dorsal, medial și caudal. Mărimea variază mult între rase.

Arată în atlas

Latină: pancreas. Engleză: pancreas. Unde: În formă de V: lobul drept lângă duodenul descendent, lobul stâng lângă marea curbură a stomacului.

Pancreasul are forma unui V: un lob stă pe dreapta, lângă duoden, celălalt pe stânga, lângă curbura mare a stomacului. Sucul lui ajunge în duoden printr-un canal.

De reținut: Corpul glandei stă la trecerea dintre stomac și duoden.

Pancreasul are un lob drept, un corp și un lob stâng. Lobul drept stă în mezoduoden, medial și dorsal de duodenul descendent și ventral de rinichiul drept; lobul stâng stă lângă marea curbură a stomacului și se întinde spre polul cranial al rinichiului stâng; corpul este la joncțiunea piloroduodenală. Ductul pancreatic se deschide în papila duodenală mare.

Arată în atlas

Latină: duodenum. Engleză: duodenum. Unde: Prima parte a intestinului subțire, pe partea dreaptă (contur întrerupt).

Duodenul este prima parte a intestinului subțire. Pleacă din stomac, coboară pe partea dreaptă a abdomenului, lângă rinichiul drept, și se întoarce în sus spre restul intestinului.

De reținut: Aici ajung bila și sucul pancreatic. Fiind pe dreapta, în vederea din stânga este desenat cu contur întrerupt.

Duodenul pleacă din pilor, face flexura cranială, coboară pe partea dreaptă a abdomenului ca duoden descendent, lângă rinichiul drept și lateral de colonul ascendent, se întoarce prin flexura caudală și urcă spre flexura duodenojejunală. Primește bila și sucul pancreatic prin papila duodenală mare. Fiind pe dreapta, în vederea din stânga este desenat cu contur întrerupt.

Arată în atlas

Se mai numește: intestinul subțire. Latină: jejunum et ileum. Engleză: jejunum and ileum. Unde: Ansele intestinului subțire din abdomenul ventral, prinse de rădăcina mezenterului.

Jejunul și ileonul sunt partea lungă și mobilă a intestinului subțire: ansele din partea de jos a abdomenului, ținute de o membrană numită mezenter.

De reținut: La animale, ileonul este doar segmentul scurt de la capăt, care se deschide în intestinul gros.

Jejunul și ileonul sunt partea lungă, mobilă, a intestinului subțire, în anse ținute de mezenter; limfonodulii mezenterici stau în mezojejun și mezoileon. Pentru anatomiștii veterinari, ileonul este doar segmentul terminal scurt, care se deschide în intestinul gros prin orificiul ileal, altfel decât împărțirea 40/60 din anatomia omului.

Arată în atlas

Latină: caecum. Engleză: cecum. Unde: Pe partea dreaptă, caudoventral de colonul ascendent (contur întrerupt).

Cecul este un fund de sac de la începutul intestinului gros, pe partea dreaptă a abdomenului, sub colonul ascendent.

De reținut: Intestinul subțire se deschide în intestinul gros chiar lângă el. Fiind pe dreapta, apare cu contur întrerupt.

Cecul câinelui este un fund de sac la începutul intestinului gros, așezat caudoventral de colonul ascendent, pe partea dreaptă a rădăcinii mezenterului. Ileonul se deschide în intestinul gros prin orificiul ileal, iar cecul comunică cu colonul prin orificiul cecocolic. În vederea din stânga apare cu contur întrerupt.

Arată în atlas

Latină: colon ascendens. Engleză: ascending colon. Unde: Scurt, pe dreapta rădăcinii mezenterului, medial de duodenul descendent (contur întrerupt).

Colonul ascendent este primul segment al intestinului gros: scurt și drept, urcă pe partea dreaptă a abdomenului, lângă duoden.

De reținut: Fiind pe dreapta, este desenat cu contur întrerupt.

Colonul ascendent este primul segment al colonului: scurt și drept la câine, urcă de la joncțiunea cecocolică până la flexura colică dreaptă, pe partea dreaptă a rădăcinii mezenterului, medial de duodenul descendent, cu cecul caudoventral de el. Fiind pe dreapta, este desenat cu contur întrerupt.

Arată în atlas

Latină: colon transversum et descendens. Engleză: transverse and descending colon. Unde: Transversul trece de la dreapta la stânga, cranial de rădăcina mezenterului; descendentul coboară pe stânga până la rect.

Colonul transvers trece de la dreapta la stânga, în fața rădăcinii mezenterului; colonul descendent coboară apoi pe partea stângă a abdomenului până la rect.

De reținut: Colonul descendent este reperul din spate și dinăuntru al splinei.

După scurtul colon ascendent, colonul transvers trece de la dreapta la stânga, cranial de rădăcina mezenterului, iar colonul descendent coboară de-a lungul părții stângi a abdomenului, dorsal, și se continuă cu rectul la intrarea în bazin. Colonul descendent este retroperitoneal pe o porțiune și este reperul caudal și medial al splinei.

Arată în atlas

Latină: rectum. Engleză: rectum. Unde: În bazin, dorsal, de la intrarea pelvină până la canalul anal.

Rectul este ultima parte a intestinului gros, în bazin. Stă deasupra vezicii urinare și a prostatei (la mascul) sau a uterului (la femelă) și se termină cu canalul anal.

De reținut: Face parte din organele bazinului, alături de vezică și uretră.

Rectul este ultima parte a intestinului gros, continuarea colonului descendent în cavitatea pelvină, unde stă dorsal de vezica urinară și de prostată (la mascul) sau de uter și vagin (la femelă) și se termină cu canalul anal. Este ținut de mezorect și face parte din viscerele pelvine, alături de vezică și uretră.

Învecinate: Bazinul (osul coxal)

Arată în atlas

Latină: ren sinister. Engleză: left kidney. Unde: Retroperitoneal, dorsal, în dreptul vertebrelor lombare 1-3.

Rinichiul stâng stă lipit de peretele de sus al abdomenului, de obicei în dreptul primelor vertebre lombare. Este mai în spate decât rinichiul drept.

De reținut: Este reperul de sus, dinăuntru și din spate al splinei; la femelă, ovarul stă în spatele lui.

Rinichiul stâng stă retroperitoneal, lipit de peretele dorsal al abdomenului, de obicei în dreptul vertebrelor lombare 1-3, mai caudal decât cel drept. Pe radiografia ventrodorsală, un rinichi normal măsoară de 2,5-3,5 ori lungimea vertebrei lombare 2. Este reperul dorsal, medial și caudal al splinei; ovarul (la femelă) stă caudal de el.

Unele cursuri dau rinichiul stâng la L2-L4; variația ține de rasă, de umplerea stomacului și de poziția animalului (Ankara, 2019).

Arată în atlas

Latină: ren dexter. Engleză: right kidney. Unde: Mai cranial decât stângul, aproximativ T13-L2, cu polul cranial în fosa renală a ficatului (contur întrerupt).

Rinichiul drept stă mai în față decât cel stâng, cu capătul din față într-o adâncitură a ficatului. Este pe partea dreaptă, de aceea în vederea din stânga apare cu contur întrerupt.

De reținut: Duodenul și colonul ascendent îi stau alături, pe dreapta.

Rinichiul drept stă de obicei mai cranial decât cel stâng, aproximativ între ultima vertebră toracică și a doua lombară, cu polul cranial în fosa renală a lobului caudat al ficatului. Masele lui împing duodenul descendent și colonul ascendent medial și ventral, semn că aceste organe îi stau alături, pe dreapta. În vederea din stânga este desenat cu contur întrerupt.

Arată în atlas

Latină: glandulae suprarenales. Engleză: adrenal glands. Unde: Cranial și medial față de fiecare rinichi.

Glandele suprarenale sunt două organe mici, câte una în fața și spre interiorul fiecărui rinichi. Produc hormoni; sunt descrise la fișa sistemului endocrin.

De reținut: În desen, cea stângă este punctul portocaliu de la capătul din față al rinichiului stâng.

Glandele suprarenale sunt două organe endocrine mici, câte una cranial și medial față de fiecare rinichi; poziția aparentă a celei stângi se schimbă când rinichiul este împins de sonda ecografului. Sunt descrise la fișa sistemului endocrin. În desen, cea stângă este punctul portocaliu de la polul cranial al rinichiului stâng, în fața conturului rinichiului drept.

Arată în atlas

Latină: vesica urinaria. Engleză: urinary bladder. Unde: În abdomenul caudal, spre intrarea în bazin; mărimea depinde de umplere.

Vezica urinară stă în partea din spate a abdomenului, la intrarea în bazin. Mărimea și poziția ei depind de cât de plină este.

De reținut: La patruped, greutatea urinei o trage înainte, în abdomen; goală, se retrage spre bazin.

Vezica urinară stă în abdomenul caudal, la limita cu bazinul: apare și printre viscerele abdominale, și printre cele pelvine. La patruped, greutatea urinei o trage cranial, în abdomen, departe de uretră, iar goală se retrage spre intrarea pelvină. Este ținută de ligamentul median și de ligamentele laterale; uretra pleacă din colul ei.

Arată în atlas

Latină: prostata. Engleză: prostate gland. Unde: La mascul, imediat caudal de colul vezicii, în jurul uretrei prostatice, la intrarea în bazin.

Prostata este o glandă a masculului, mare și cu doi lobi, care înconjoară complet începutul uretrei, imediat după gâtul vezicii, la intrarea în bazin.

De reținut: Poziția ei se schimbă cu umplerea vezicii; stă sub rect.

La câinele mascul, prostata este o glandă mare, bilobată, care înconjoară complet uretra prostatică, prima parte a uretrei pelvine, imediat după colul vezicii. Spre deosebire de pisică, câinele nu are uretră preprostatică și nici glande bulbouretrale. Stă la intrarea în bazin, ventral de rect; poziția ei se schimbă cu umplerea vezicii.

Arată în atlas

Latină: uterus et ovaria. Engleză: uterus and ovaries. Unde: Ovarele caudal de rinichi, prinse de peretele dorsal; coarnele uterine coboară spre corpul uterin și cervix, dorsal de vezică.

La femelă, uterul are un gât (cervix), un corp și două coarne lungi, ținute de un ligament larg. Ovarele stau în spatele rinichilor, prinse de peretele de sus al abdomenului.

De reținut: Ovarul este ținut de un ligament suspensor, prins de peretele de sus al abdomenului.

La femelă, uterul are cervix, corp și două coarne lungi, ținute de ligamentul larg (mezometru). Ovarele stau caudal de rinichi (ecografic au fost găsite acolo la toate cățelele dintr-un lot de 50) și sunt prinse de peretele abdominal dorsal prin ligamentul suspensor, care la sterilizare trebuie rupt ca ovarul să poată fi adus la incizie.

Arată în atlas

Latină: encephalon. Engleză: brain. Unde: În cavitatea craniană, protejat de neurocraniu.

Creierul stă în cutia craniană, în spatele orbitelor, protejat de oasele craniului. Împreună cu măduva spinării formează sistemul nervos central.

De reținut: Bulbul olfactiv, cerebelul, trunchiul și hipofiza sunt selectabile separat; zonele mirosului sunt pe desenul creierului din „Călătoria unui miros”.

Creierul stă în cavitatea craniană, în spatele orbitelor, protejat de oasele neurocraniului; împreună cu măduva spinării formează sistemul nervos central, iar nervii cranieni și spinali formează sistemul periferic. Emisferele au, după UMN, lobii frontal, parietal, temporal și occipital, iar dedesubt rinencefalul: bulbul olfactiv, tractul și lobul piriform. În desen este schematic; drumul mirosului e în „Călătoria unui miros”.

Învecinate: Craniul, Orbita, Bulbul olfactiv, Cerebelul, Trunchiul cerebral, Hipofiza

Arată în atlas

Latină: medulla spinalis. Engleză: spinal cord. Unde: În canalul vertebral, de la foramenul magnum înapoi, sub creastele vertebrelor.

Măduva spinării continuă creierul și coboară prin canalul din interiorul vertebrelor, protejată de arcurile lor. Din ea pleacă nervii către trunchi și picioare.

De reținut: În desen este linia violet de sub crestele vertebrelor, trasată schematic.

Măduva spinării continuă creierul prin foramenul magnum și coboară prin canalul vertebral, protejată de arcurile vertebrelor; din ea pleacă nervii spinali către trunchi și membre. Împreună cu creierul formează sistemul nervos central. În desen este linia violet de sub creastele vertebrelor, trasată schematic.

Învecinate: Vertebrele cervicale, Vertebrele toracale, Vertebrele lombare

Arată în atlas

Se mai numește: tiroida. Latină: glandula thyroidea. Engleză: thyroid gland. Unde: Pe laturile traheei, imediat în spatele laringelui, de-a lungul primelor 6-7 inele traheale.

Glanda tiroidă are doi lobi lungi și înguști, așezați pe laturile traheei, imediat în spatele laringelui. Puntea care îi leagă lipsește de obicei la câinii mici.

De reținut: Pe lobii ei stau glandele paratiroide, de regulă patru.

Tiroida are doi lobi laterali lungi și înguști, turtiți, așezați pe fețele laterale ale traheei, aproape de laringe, de-a lungul primelor șase sau șapte inele traheale. Istmul care îi leagă este inconstant: la câinii mari poate fi o bandă glandulară de circa un centimetru, la cei mici lipsește de obicei. Paratiroidele, patru de regulă, stau pe lobi.

Poziția vine dintr-un tratat din 1914 (Sisson), singura sursă citită care o descrie la câine; sursele moderne consultate nu aveau text lizibil. În desen, lobul stâng este oval mic, lângă trahee, în spatele laringelui.

Învecinate: Traheea, Laringele, Esofagul

Arată în atlas

Latină: cerebellum. Engleză: cerebellum. Unde: În partea din spate a cutiei craniene, în spatele emisferelor, deasupra trunchiului.

Cerebelul este „creierul mic” din spatele creierului mare, care coordonează mișcările și echilibrul.

De reținut: La fMRI, cerebelul câinelui treaz a reacționat la intensitatea mirosului; ipoteza: ajută la controlul adulmecării.

Cerebelul stă în partea caudală a cavității craniene, deasupra trunchiului cerebral, de care este legat prin pedunculi; are un vermis median și două emisfere, cu suprafața brăzdată de folii. Coordonează mișcarea și echilibrul. La câinii treji scanați fMRI, activarea lui a crescut odată cu concentrația mirosului; autorii îl leagă de controlul adulmecării și de pragul de detecție.

Învecinate: Creierul, Trunchiul cerebral, Osul occipital

Arată în atlas

Latină: truncus encephali. Engleză: brainstem. Unde: Sub cerebel, între emisfere și măduva spinării.

Trunchiul cerebral este puntea dintre creier și măduva spinării; prin el trec nervii care mișcă fața și comenzile pentru respirație.

De reținut: Din trunchi pleacă nervul facial, care mișcă buzele, urechile și pleoapele.

Trunchiul cerebral leagă emisferele de măduva spinării; în nomenclatura UMN cuprinde diencefalul, mezencefalul, puntea și mielencefalul. Prin el ies cei mai mulți nervi cranieni și trec căile motorii și senzitive ale corpului. Tractografia lui Andrews și colab. (2022) a descris la câine un tract ventral care merge din bulbul olfactiv, pe la baza creierului, până în trunchi; funcția lui nu este demonstrată.

Învecinate: Creierul, Cerebelul, Măduva spinării

Arată în atlas

Latină: bulbus olfactorius. Engleză: olfactory bulb. Unde: La capătul din față al creierului, sub lobii frontali, pe lama ciuruită.

Bulbul olfactiv este prima stație a mirosului în creier: un mic bulb la capătul din față al creierului, chiar deasupra fundului nasului.

De reținut: Proporția lui din creier a fost măsurată (0,31 % la câine); „de X ori mai mare decât la om” nu e o măsurătoare.

Bulbul olfactiv este structura ventrală a emisferei, din rinencefal, așezată pe lama ciuruită a etmoidului, prin care intră nervii olfactivi; pedunculul olfactiv îl prinde de creier. Aici axonii neuronilor din nas fac sinapsă în glomeruli cu celulele mitrale, al căror axon pleacă prin tractul olfactiv. La câine ocupă cam 0,31 % din volumul creierului, măsurat pe cinci creiere fixate (Kavoi și Hassanali 2011).

Învecinate: Creierul, Craniul, Trufa

Arată în atlas

Latină: hypophysis. Engleză: hypophysis (pituitary). Unde: Sub creier, în fosa hipofizară a bazei craniului.

Hipofiza este o glandă cât un bob, prinsă sub creier într-o scobitură a bazei craniului; dirijează alte glande prin hormoni.

De reținut: Face parte din sistemul endocrin, împreună cu tiroida din stratul de organe.

Hipofiza, glanda pituitară, atârnă de fața ventrală a hipotalamusului printr-un infundibul și stă în fosa hipofizară de pe fața dorsală a bazisfenoidului, pe planșeul cavității craniene. La câine este circulară și destul de mică, iar fosa este puțin adâncă. Eliberează hormoni care comandă tiroida, suprarenalele și gonadele.

Învecinate: Creierul, Craniul, Glanda tiroidă

Arată în atlas

Latină: lingua. Engleză: tongue. Unde: Pe planșeul gurii, între ramurile mandibulei, prinsă de hioid și de bărbie.

Limba este mușchiul mobil din gură: lată și subțire în față, groasă la rădăcină, cu un șanț pe mijloc. Câinele o folosește și la răcire, prin gâfâit.

De reținut: Gâfâitul cu limba afară răcește câinele; cât gâfâie, nu adulmecă.

Limba are rădăcină, corp și vârf și stă pe planșeul gurii, prinsă de aparatul hioid prin hioglos și de bărbie prin genioglos. La câine este lată și subțire în față, mai groasă spre rădăcină, foarte mobilă, nepigmentată, roșu-aprins, cu un șanț median; pe fața ei de jos, sub mucoasă, stă lyssa, un cordon fibros propriu carnivorelor. Gustul din cele două treimi din față trece prin nervul facial.

Învecinate: Mandibula, Aparatul hioid, Laringele, Bărbia

Arată în atlas

Latină: glandula parotidea. Engleză: parotid gland. Unde: La baza urechii, între ramura mandibulei și maseter.

Glanda parotidă este o glandă de salivă de la baza urechii; saliva ei ajunge în gură printr-un canal care trece peste obraz.

De reținut: Canalul ei se deschide în dreptul dinților de sus din spate: de aceea obrazul se udă acolo.

Glanda parotidă stă în regiunea retromandibulară, între ramura mandibulei, baza urechii și partea superficială a maseterului; capătul ei de sus este lat și crestat de baza urechii. Canalul parotidian traversează maseterul și se deschide în gură, în dreptul dinților jugali de sus. Sursele nu cad de acord asupra mărimii ei față de glanda mandibulară, așa că atlasul nu o compară.

Învecinate: Urechea, Maseterul, Mandibula, Glanda mandibulară, Obrazul

Arată în atlas

Latină: glandula mandibularis. Engleză: mandibular gland. Unde: Sub și în spatele unghiului mandibulei, lângă vena jugulară.

Glanda mandibulară este o glandă de salivă rotundă, de sub colțul fălcii, pe care o poți simți cu degetele.

De reținut: Se palpează sub unghiul fălcii; limfonodulii mandibulari stau mai în față, sub piele.

Glanda mandibulară, numită submandibulară la om, stă ventro-caudal de parotidă, într-o capsulă fibroasă, în unghiul dintre vena jugulară și vena facială, unde se poate palpa. Este rotundă și gălbuie; canalul ei merge înainte, spre planșeul gurii. Lângă ea, în aceeași capsulă, stă partea caudală a glandei sublinguale.

Învecinate: Mandibula, Glanda parotidă, Limfonodulii mandibulari, Digastricul

Arată în atlas

Latină: lymphonodi mandibulares. Engleză: mandibular lymph nodes. Unde: Sub unghiul mandibulei, imediat sub piele.

Limfonodulii mandibulari sunt ganglionii de sub falcă, pe care îi simți ca niște boabe sub piele; se umflă când fața sau gura au o infecție.

De reținut: Dacă îi simți mari și tari, mergi la veterinar; atlasul nu pune diagnostice.

Limfonodulii mandibulari stau lângă unghiul mandibulei, în jumătatea caudală a regiunii dintre cele două ramuri ale fălcii, despărțiți de piele doar de platismă; drenează regiunile feței. Sunt ușor de palpat, mai ales când sunt inflamați, și fac parte din centrul limfatic mandibular, grup constant la carnivore.

Învecinate: Mandibula, Glanda mandibulară, Obrazul

Arată în atlas