Exteriorul: ce se vede
Fruntea stă pe osul frontal, deasupra ochilor; la câine, frontalele formează o mică depresiune centrală și coboară spre nas. Stopul, treapta dintre frunte și nas, e un termen de expoziție, definit de glosarul Kennel Club, nu un termen anatomic. Dorsul nasului acoperă oasele nazale; la capăt, trufa, pielea goală cu nările în formă de virgulă. Obrazul e peretele lateral al gurii, tare peste maseter, moale în față; buzele sunt subțiri și mobile, cu buza de sus mai mare, iar la unele rase pendulante („flews”). Bărbia e mult mai puțin marcată decât la om. Pleoapele includ, în colțul dinspre nas, pleoapa a treia, pe care omul n-o are.
Vibrizele, mustățile și celelalte fire groase ale feței, sunt organe de pipăit: la câine sunt confirmate șase grupe, deasupra ochilor, pe buza de sus și de jos, pe bărbie, pe obraji și în regiunea zigomatică, plus microvibrize pe buze; atingerea celor de deasupra ochilor și a mustăților declanșează clipitul, iar câinele le împinge înainte când explorează (Döring 2025).
Nasul
Trufa e rece, umedă și sensibilă la căldura radiantă; nările iau probe separate de aer, iar vestibulul desparte fluxul: o parte spre recesul olfactiv, restul spre plămâni. Drumul complet, cu desenul în secțiune și cu creierul, este pe paginile „Călătoria unui miros” și „Creierul câinelui”.
Oasele feței și ale craniului
Fața: osul incisiv ține incisivii de sus, oasele nazale fac tavanul nasului, maxila, cel mai mare os al feței, poartă caninul, premolarii și molarii de sus, iar gaura ei infraorbitară lasă să iasă nervul care dă simțirea buzei și nasului; osul zigomatic e osul obrazului. Craniul: frontalul, cu sinusul frontal în el, parietalul, cu creasta de care se prinde temporalul, temporalul, cu bula timpanică și articulația fălcii, și occipitalul, cu „umflătura” de la ceafă și condilii pe care stă atlasul. În interior, etmoidul cu lama ciuruită desparte nasul de creier; între fălci, aparatul hioid susține limba și laringele. Reperele palpabile și tipurile de craniu sunt pe pagina „Craniul câinelui”.
Mușchii feței
Toți mușchii superficiali ai capului sunt inervați de nervul facial. Ridicătorul nazolabial coboară lat de pe frunte și oasele nazale spre buza de sus și aripa nării: ridică buza și trage de nară; mușchi nazali „speciali” nu există la câine, după Sisson. Buccinatorul, lat și foarte subțire, e temelia obrazului și trage colțul gurii înapoi; orbicularul gurii, slab la câine, închide buzele; orbicularul ochiului închide pleoapele. Masticația: temporalul și maseterul închid gura, digastricul o deschide. Mușchii auriculari rotesc fiecare ureche separat.
Ce e înăuntru: limbă, glande, creier
Limba, lată și subțire în față, groasă la rădăcină, foarte mobilă, se prinde de hioid și de bărbie; pe fața ei de jos stă lyssa, un cordon fibros propriu carnivorelor. Glanda parotidă stă la baza urechii și își trimite saliva printr-un canal care traversează obrazul; glanda mandibulară, rotundă, se palpează sub unghiul fălcii, iar limfonodulii mandibulari, imediat sub piele, se umflă la infecțiile feței. În cutia craniană: emisferele, cu bulbul olfactiv în vârf, cerebelul și trunchiul în spate, hipofiza dedesubt, în fosa ei.
Ce înseamnă pentru mantrailing
Capul câinelui de urmă e un instrument: nasul la un deget de sol, buzele și nara mișcate de ridicătorul nazolabial, limba afară când gâfâie, deci când nu adulmecă, vibrizele care pipăie iarba. Când îi pui hamul și lesa lungă, lasă capul liber: tot ce contează se întâmplă acolo.