Descoperă anatomia câinelui, strat cu strat.

Se mai numește: regiunea capului. Latină: caput. Engleză: head. Unde: De la trufă până la ceafă, inclusiv urechile.

Capul cuprinde craniul, urechile, ochii, botul și gura. Forma și mărimea lui variază mult între rase, de la boturile lungi ale ogarilor la cele scurte ale raselor brahicefale. În interior stau creierul și organele de simț; oasele capului se văd în stratul de schelet, ca „craniu” și „mandibulă”.

În descrierea exteriorului se folosesc repere ca fruntea, stopul (trecerea dintre frunte și bot), obrajii și occiputul (partea din spate, de sus, a capului).

Învecinate: Botul, Ochiul, Urechea, Gâtul, Craniul

Surse: curs-2026, umn-lab2 · arată în atlas

Se mai numește: regiunea nazală, fața. Latină: rostrum. Engleză: muzzle. Unde: Partea din față a capului, de la stop până la trufă.

Botul este porțiunea capului din fața ochilor: nasul, maxilarul și mandibula cu buzele. Lungimea lui față de craniu este unul dintre criteriile prin care standardele de rasă descriu capul. În bot se află cavitatea nazală cu cornetele nazale, acoperite de mucoasa prin care câinele percepe mirosurile.

Fiecare cavitate nazală conține trei cornete (nazoturbinat, maxiloturbinat, etmoturbinat); receptorii olfactivi se găsesc în special pe etmoturbinate, în partea din spate a cavității.

Învecinate: Trufa, Capul, Mandibula, Craniul

Surse: curs-2026, pmc-olfactie · arată în atlas

Se mai numește: nasul, vârful nasului. Latină: planum nasale. Engleză: nose. Unde: Vârful botului, pielea fără păr din jurul nărilor.

Trufa este vârful nasului: pielea umedă, fără păr, cu cele două nări. Prin nări intră aerul în cavitatea nazală, unde se află cornetele nazale și epiteliul olfactiv. Mirosul este detectat numai prin epiteliul olfactiv și nervii olfactivi; organul vomeronazal este un loc suplimentar de detecție chimică.

Atlasul nu folosește multiplicatori de tipul „miroase de X ori mai bine”: astfel de cifre variază enorm între surse și nu descriu nimic util despre anatomie.

Învecinate: Botul, Capul

Surse: pmc-olfactie · arată în atlas

Se mai numește: regiunea orbitală. Latină: oculus. Engleză: eye. Unde: Pe laturile capului, în orbite, deasupra stopului.

Ochii stau în orbite, cavitățile craniului pe care le vezi în stratul de schelet ca un cerc. Poziția lor, mai laterală sau mai frontală, diferă între rase și influențează câmpul vizual. Ochiul face parte din sistemul nervos senzorial: receptorii din retină trimit semnalele către creier prin nervul optic.

Învecinate: Capul, Craniul, Botul

Surse: curs-2026, msd-nervos · arată în atlas

Se mai numește: pavilionul urechii. Latină: auris. Engleză: ear. Unde: Pe partea de sus a capului, în spatele ochilor.

Urechea externă, pavilionul, poate fi dreaptă, semidreaptă sau căzută, după rasă. Ea direcționează sunetul spre canalul auditiv și urechea medie și internă, aflate în craniu. Pavilionul este și un instrument de comunicare: poziția urechilor face parte din limbajul corporal al câinelui.

Învecinate: Capul, Craniul

Surse: curs-2026, msd-nervos · arată în atlas

Se mai numește: regiunea cervicală. Latină: collum. Engleză: neck. Unde: Între cap și greabăn.

Gâtul leagă capul de trunchi. În interior se află cele șapte vertebre cervicale și mușchii care permit câinelui să ridice, să coboare și să rotească capul. Pe gât se așază zgarda; lungimea și „arcuirea” gâtului sunt repere frecvente în standardele de rasă.

Toate rasele au același număr de vertebre cervicale, șapte; diferă lungimea lor și a mușchilor din jur.

Învecinate: Capul, Greabănul, Pieptul (antepieptul), Vertebrele cervicale

Surse: curs-2026, pmc-vertebre · arată în atlas

Se mai numește: regiunea interscapulară. Latină: regio interscapularis. Engleză: withers. Unde: Punctul cel mai înalt al trunchiului, între omoplați, imediat în spatele gâtului.

Greabănul este punctul cel mai înalt al trunchiului, între omoplați. Sub piele se află apofizele spinoase ale primelor vertebre toracale și marginile de sus ale celor două scapule. Este reperul standard pentru înălțimea câinelui: „înălțimea la greabăn” se măsoară de aici până la sol.

Cum se măsoară corect, vezi modulul „Cum se măsoară un câine”: câinele stă drept, pe o suprafață plană, iar măsurarea se face la punctul cel mai înalt al omoplaților.

Învecinate: Gâtul, Spatele, Umărul, Vertebrele toracale, Scapula (omoplatul)

Surse: imaios-greaban, kc-glosar, skk-masurare · arată în atlas

Se mai numește: regiunea dorsală, linia superioară. Latină: dorsum. Engleză: back. Unde: Linia de sus a trunchiului, de la greabăn până la regiunea lombară.

Spatele este partea de sus a trunchiului, de la greabăn până la șale. Sub el stau vertebrele toracale, de care se prind cele treisprezece perechi de coaste. În vocabularul chinologic, „spate” înseamnă de obicei regiunea dintre greabăn și baza cozii, dar unele standarde îl restrâng la zona de deasupra toracelui.

„Linia superioară” este profilul de sus al câinelui văzut din lateral: greabăn, spate, șale și crupă.

Învecinate: Greabănul, Regiunea lombară (șalele), Toracele (pieptul), Vertebrele toracale, Coastele

Surse: kc-glosar, curs-2026 · arată în atlas

Se mai numește: șalele, zona lombară. Latină: regio lumbalis. Engleză: loin. Unde: Între ultima coastă și bazin, pe partea de sus a trunchiului.

Șalele sunt porțiunea de spate dintre ultima coastă și bazin. Sub ele se află cele șapte vertebre lombare, fără coaste, deci regiunea e susținută numai de mușchi. De aici vine mare parte din flexibilitatea coloanei la galop, când spatele se arcuiește și se întinde.

Învecinate: Spatele, Crupa, Abdomenul, Vertebrele lombare

Surse: kc-glosar, pmc-vertebre · arată în atlas

Se mai numește: regiunea sacrală, crupă. Latină: regio sacralis. Engleză: croup. Unde: De la marginea din față a bazinului până la baza cozii.

Crupa este partea de spate de deasupra bazinului, de la marginea lui din față până la rădăcina cozii. Sub ea se află sacrul, cele trei vertebre sudate de care se prinde bazinul. Înclinarea crupei influențează unghiul în care este purtată coada și felul în care împinge membrul posterior.

Învecinate: Regiunea lombară (șalele), Coada, Coapsa, Sacrul, Bazinul (osul coxal)

Surse: kc-glosar, pmc-vertebre · arată în atlas

Se mai numește: cutia toracică, regiunea costală. Latină: thorax. Engleză: chest, thorax. Unde: Partea din față a trunchiului, între membrele anterioare și abdomen.

Toracele este cutia formată de vertebrele toracale, cele treisprezece perechi de coaste și stern. Adăpostește inima și plămânii. Adâncimea lui, măsurată de la greabăn la partea de jos a pieptului, și circumferința lui sunt repere obișnuite în standarde și în alegerea hamului.

Circumferința toracelui se măsoară în locuri diferite în funcție de sursă (în jurul părții celei mai adânci a pieptului, imediat în spatele umerilor sau în spatele greabănului), deci când compari cifre verifică unde a fost măsurată fiecare.

Învecinate: Spatele, Abdomenul, Pieptul (antepieptul), Coastele, Sternul

Surse: imaios-coaste, skk-masurare, fci-caniche · arată în atlas

Se mai numește: burta, flancul. Latină: abdomen. Engleză: abdomen. Unde: Partea de jos și din spate a trunchiului, între ultima coastă și bazin.

Abdomenul este porțiunea trunchiului din spatele coastelor, până la bazin. Nu are oase pe laturi: peretele lui este muscular. În interior stau stomacul, intestinele, ficatul, rinichii, splina și vezica urinară. Linia inferioară, de la piept spre flanc, „urcă” mai mult sau mai puțin după rasă.

Învecinate: Toracele (pieptul), Regiunea lombară (șalele), Coapsa

Surse: curs-2026, msd-digestiv, msd-urinar · arată în atlas

Se mai numește: regiunea caudală. Latină: cauda. Engleză: tail. Unde: Continuarea coloanei vertebrale, de la crupă în jos.

Coada este continuarea coloanei vertebrale: de obicei între douăzeci și douăzeci și trei de vertebre caudale, din ce în ce mai mici spre vârf. Numărul variază între indivizi. Coada ajută la echilibru în viraje și e un instrument de comunicare, prin poziție și mișcare.

Forma și lungimea cozii diferă mult între rase, iar numărul de vertebre poate fi diferit chiar între câini din aceeași rasă.

Învecinate: Crupa, Vertebrele caudale, Sacrul

Surse: pmc-vertebre, curs-2026 · arată în atlas

Se mai numește: antepiept, regiunea presternală. Latină: regio presternalis. Engleză: forechest. Unde: Partea din față a trunchiului, sub gât, între membrele anterioare.

Antepieptul este partea din față a trunchiului, între cele două membre anterioare și sub baza gâtului. Sub el se află capătul din față al sternului, manubriul, și articulațiile umerilor. Cât de mult „iese” pieptul în față față de punctul umărului e un reper obișnuit în standarde.

Învecinate: Gâtul, Toracele (pieptul), Umărul, Sternul

Surse: kc-glosar, imaios-stern · arată în atlas

Se mai numește: regiunea scapulară. Latină: regio scapularis. Engleză: shoulder. Unde: Partea de sus a membrului anterior, pe lateralul toracelui.

Umărul este regiunea de sus a membrului anterior: omoplatul (scapula) și mușchii care îl leagă de trunchi. Câinele nu are o claviculă funcțională, așa că membrul anterior se prinde de corp numai prin mușchi și ligamente, nu printr-o articulație osoasă. Articulația umărului este între scapulă și humerus.

Unghiul dintre omoplat și braț („unghiul scapulo-humeral”) este unul dintre reperele de conformație discutate cel mai des la câinii de lucru.

Învecinate: Greabănul, Brațul, Pieptul (antepieptul), Scapula (omoplatul), Humerusul

Surse: umn-run, umn-lab3, imaios-clavicula · arată în atlas

Se mai numește: regiunea brahială. Latină: brachium. Engleză: upper arm. Unde: Între umăr și cot, pe lateralul pieptului.

Brațul este segmentul dintre articulația umărului și cot. Osul lui este humerusul, acoperit de mușchii care întind și îndoaie cotul. La câinele în picioare, brațul este înclinat spre înapoi, iar cotul ajunge aproximativ la nivelul liniei de jos a pieptului.

Învecinate: Umărul, Cotul, Pieptul (antepieptul), Humerusul

Surse: umn-lab3, umn-lab4 · arată în atlas

Se mai numește: articulația cotului. Latină: cubitus. Engleză: elbow. Unde: Între braț și antebraț, la partea de jos a pieptului.

Cotul este articulația dintre braț și antebraț, formată de humerus, radius și ulnă. Vârful cotului, proeminența pe care o simți ușor cu degetele, este olecranul, capătul de sus al ulnei. Cotul se îndoaie într-un singur plan, înainte și înapoi, ca o balama.

Învecinate: Brațul, Antebrațul, Humerusul, Ulna, Radiusul

Surse: umn-lab4, imaios-olecran, kc-glosar · arată în atlas

Se mai numește: regiunea antebrahială. Latină: antebrachium. Engleză: forearm. Unde: Între cot și carp (încheietură).

Antebrațul este segmentul dintre cot și încheietură. Are două oase, radius și ulna, așezate unul lângă altul: ulna stă în spate la cot și pe partea din afară la încheietură, radiusul în față. La câinele în picioare, antebrațul este aproape vertical.

Învecinate: Cotul, Carpul (încheietura), Radiusul, Ulna

Surse: umn-lab4 · arată în atlas

Se mai numește: încheietura, regiunea carpiană. Latină: carpus. Engleză: carpus, wrist. Unde: Între antebraț și laba anterioară.

Carpul este încheietura membrului anterior, între antebraț și labă: corespondentul încheieturii mâinii de la om. Este format din șapte oase mici, așezate pe două rânduri. Pe partea din spate a carpului se află pernița carpiană, singura perniță care nu atinge solul la mers.

Învecinate: Antebrațul, Laba anterioară, Oasele carpiene

Surse: umn-lab3, imaios-carp, imaios-metacarpofalangian · arată în atlas

Se mai numește: mâna, regiunea metacarpiană și degetele. Latină: manus. Engleză: forepaw. Unde: De la carp în jos: metacarpul, degetele și pernițele.

Laba anterioară cuprinde metacarpul, degetele și pernițele. Câinele este digitigrad: calcă pe degete, cu metacarpul ridicat de la sol. Patru degete poartă greutatea, fiecare cu perniță și gheară; al cincilea, pintenul (degetul I, pe partea dinăuntru), este subțire și nu participă la sprijin.

Pernițele sunt făcute din țesut conjunctiv și gras, care amortizează, și dintr-o epidermă groasă, cornoasă. Un câine are pe laba anterioară câte o perniță pe degetele II–V, o perniță metacarpiană comună și pernița carpiană.

Învecinate: Carpul (încheietura), Metacarpul, Degetele anterioare

Surse: umn-run, imaios-metacarpofalangian, imaios-pernite, umn-lab4 · arată în atlas

Se mai numește: regiunea femurală, pulpa. Latină: femur (regio femoris). Engleză: thigh. Unde: Partea de sus a membrului posterior, de la șold la genunchi.

Coapsa este segmentul de sus al membrului posterior, de la articulația șoldului la genunchi. Osul ei este femurul, înconjurat de cei mai puternici mușchi ai câinelui: membrele posterioare sunt „motorul” deplasării, cele care împing corpul înainte.

Spre deosebire de membrul anterior, membrul posterior se prinde de coloană printr-o articulație osoasă, cea sacro-iliacă, prin bazin.

Învecinate: Crupa, Genunchiul (grasetul), Abdomenul, Femurul, Bazinul (osul coxal)

Surse: umn-run, umn-lab5 · arată în atlas

Se mai numește: graset, articulația genunchiului. Latină: genu. Engleză: stifle. Unde: Între coapsă și gambă, în partea din față a membrului posterior, aproape de linia de jos a abdomenului.

Genunchiul câinelui, numit și graset, este articulația dintre coapsă și gambă: femur, tibie și rotulă. Stă mai sus decât s-ar crede, în apropierea flancului, și se îndoaie spre înainte, ca genunchiul omului. Nu-l confunda cu jaretul, articulația de mai jos, care se îndoaie spre înapoi.

În unele surse apare greșit ca articulație „femuro-tibio-tarsală”; corect, genunchiul este format de articulațiile femuro-tibială și femuro-patelară, fără oasele tarsului.

Învecinate: Coapsa, Gamba, Jaretul, Femurul, Tibia, Patela (rotula)

Surse: umn-lab5, umn-lab7, kc-glosar · arată în atlas

Se mai numește: regiunea crurală. Latină: crus. Engleză: lower thigh, second thigh. Unde: Între genunchi și jaret.

Gamba este segmentul membrului posterior dintre genunchi și jaret. Are două oase: tibia, mai groasă, în față, și fibula, subțire, pe partea din afară. La câinele în picioare gamba e înclinată spre înapoi, iar lungimea ei față de coapsă dă „unghiul” membrului posterior.

Învecinate: Genunchiul (grasetul), Jaretul, Tibia, Fibula (peroneul)

Surse: umn-lab5 · arată în atlas

Se mai numește: articulația tarsiană, tarsul. Latină: tarsus. Engleză: hock. Unde: Între gambă și laba posterioară; articulația „întoarsă” din partea de jos a membrului posterior.

Jaretul este articulația dintre gambă și laba posterioară, corespondentul gleznei omului. Se îndoaie spre înapoi, invers față de genunchi, de aceea pare un „genunchi întors”. Vârful jaretului, proeminența din spate, este calcaneul, osul pe care se prinde tendonul lui Ahile.

Tarsul are șapte oase. „Jaret” vine din vocabularul chinologic și hipologic; în anatomie regiunea se numește tars.

Învecinate: Gamba, Laba posterioară, Oasele tarsiene, Genunchiul (grasetul)

Surse: imaios-jaret, umn-lab5, imaios-calcaneu, imaios-tars · arată în atlas

Se mai numește: piciorul, regiunea metatarsiană și degetele. Latină: pes. Engleză: hind paw. Unde: De la jaret în jos: metatarsul, degetele și pernițele.

Laba posterioară cuprinde metatarsul, degetele și pernițele: o perniță metatarsiană comună și câte o perniță pe fiecare dintre cele patru degete care calcă. Ca și în față, câinele stă pe degete, cu metatarsul ridicat. Pintenul posterior lipsește la mulți câini.

Învecinate: Jaretul, Metatarsul, Degetele posterioare

Surse: umn-run, imaios-degete, imaios-metacarpofalangian · arată în atlas

Latină: musculus temporalis. Unde: Pe laturile craniului, în fosa temporală, de deasupra ochiului până la ceafă.

Cel mai masiv mușchi al capului la carnivore, gros și elastic. Pornește din fosa temporală (și de pe creasta sagitală) și se prinde printr-o lamă tendinoasă pe procesul coronoid al mandibulei. Închide gura, deci mușcă, și apără articulația temporo-mandibulară de luxația spre înainte.

Surse: imaios-temporal, umn-lab23 · arată în atlas

Latină: musculus masseter. Unde: Pe obraz, între arcada zigomatică și mandibulă.

Pornește de pe marginea de jos a arcadei zigomatice și se prinde pe fața laterală a mandibulei (fosa maseterică). Ridică mandibula, adică închide gura; împreună cu temporalul dă forța mușcăturii. Singurul mușchi masticator care deschide gura este digastricul, pe partea de jos a fălcii.

Surse: imaios-maseter, umn-lab23 · arată în atlas

Latină: musculus brachiocephalicus. Unde: Banda de pe partea din față a gâtului, de la cap la humerus.

Leagă brațul de cap și gât și are două porțiuni, despărțite de intersecția claviculară, unde stă rudimentul de claviculă: cleidobrahialul, prins pe humerus, și cleidocefalicul, prins pe ceafă și pe procesul mastoid. Trage membrul înainte; când membrul e fixat de greutate, întinde gâtul sau întoarce capul.

Surse: imaios-brahiocefalic, imaios-cleidobrahial, umn-lab1 · arată în atlas

Latină: musculus sternocephalicus. Unde: Pe partea de jos a gâtului, de la stern la cap.

Pornește de pe manubriul sternului și urcă pe partea de jos a gâtului până la procesul mastoid și regiunea occipitală a craniului. Flectează capul și gâtul; când se contractă o singură parte, înclină și rotește capul spre partea respectivă.

Surse: imaios-sternocefalic, umn-lab2 · arată în atlas

Latină: musculus trapezius. Unde: Pe greabăn și pe partea de sus a toracelui, deasupra omoplatului.

Un mușchi lat, triunghiular, cu o parte cervicală și una toracică despărțite de o zonă aponevrotică. Pornește de pe linia mediană dorsală, de la a treia vertebră cervicală până la a noua toracală, și se prinde pe spina scapulei. Ridică membrul anterior și îl trage înainte.

Surse: imaios-trapez, umn-lab2 · arată în atlas

Latină: musculus latissimus dorsi. Unde: Pe laturile toracelui, în spatele omoplatului, de la șale la braț.

O foaie musculară largă care pornește din fascia toracolombară (vertebrele lombare și ultimele toracale, ultimele coaste) și converge spre tuberculul rotund al humerusului. Trage membrul liber înapoi și frânează avansarea lui; la ogar este printre mușchii care produc cea mai mare parte din lucrul mecanic al accelerării.

Surse: imaios-latissimus, umn-lab2, williams-2008-toracic · arată în atlas

Latină: musculus deltoideus. Unde: Peste articulația umărului, de pe omoplat pe humerus.

La câine are două părți, scapulară și acromială. Pornește de pe spina și acromionul scapulei și se prinde pe tuberozitatea deltoidiană a humerusului. Flectează articulația umărului și ridică humerusul.

Surse: imaios-deltoid, umn-lab3 · arată în atlas

Latină: musculus triceps brachii. Unde: Partea din spate a brațului, de la omoplat și humerus la vârful cotului.

Cel mai puternic mușchi al membrului anterior. Capul lung pornește de pe marginea caudală a scapulei, celelalte capete de pe humerus (la câine sunt patru, deși numele spune „trei”); toate se prind pe olecran, vârful cotului. Întinde cotul la fiecare pas; capul lung flectează și umărul.

Surse: imaios-triceps, umn-lab3, williams-2008-toracic · arată în atlas

Latină: musculus biceps brachii. Unde: Partea din față a brațului, mai ales pe fața medială; din lateral se vede doar marginea.

La câine are un singur cap. Pornește de pe tuberculul supraglenoidal al scapulei și se prinde printr-un tendon ramificat pe tuberozitățile radiusului și ulnei. Flectează cotul și întinde umărul.

Surse: imaios-biceps-brahial, umn-lab3 · arată în atlas

Latină: musculi pectorales. Unde: Pe piept, de la stern la humerus; din lateral se vede marginea lor de sub torace.

Mușchi extrinseci care prind membrul de stern. Pectoralii superficiali se inseră pe creasta tuberculului mare al humerusului și susțin membrul, trăgându-l spre interior; pectoralul profund, cel mai greu mușchi al membrului anterior la ogar, trage trunchiul înainte peste membrul sprijinit și întinde umărul.

Surse: imaios-pectorali-superficiali, imaios-pectoral-profund, umn-lab1, williams-2008-toracic · arată în atlas

Latină: musculus serratus ventralis. Unde: Pe laturile toracelui, sub omoplat; se vede ca o bandă cu „dinți” pe coaste.

Pornește cu dinți de pe coaste și de pe vertebrele cervicale și se prinde pe fața medială a scapulei. Cum membrul anterior nu are nicio articulație osoasă cu toracele, acest mușchi este „hamacul” care poartă greutatea trunchiului între cele două omoplate; ajută și la inspirație.

Surse: imaios-dintat-ventral, umn-lab2 · arată în atlas

Latină: musculus obliquus externus abdominis. Unde: Peretele lateral al abdomenului, de la ultimele coaste la linia albă.

Fibrele lui pornesc de pe coastele caudale și din fascia toracolombară și coboară oblic spre înapoi, spre o aponevroză prinsă pe linia albă. Comprimă viscerele abdominale („presa abdominală”), ceea ce ajută la expirație, și susține peretele abdomenului.

Surse: imaios-oblic-extern, umn-lab8 · arată în atlas

Latină: musculus longissimus. Unde: De-a lungul coloanei vertebrale, deasupra ei, de la bazin la cap; în desen, banda de sub trapez și latissimus.

Mușchii epaxiali stau dorsal față de coloană și o întind; cel mai mare dintre ei, longissimus, merge de la bazin până la cap și este cel mai lung mușchi al corpului. La galop, flexia și extensia coloanei lungesc mult pasul: acești mușchi fac parte din motorul alergării.

Surse: imaios-longissimus, umn-lab9, umn-galop-rotator · arată în atlas

Latină: musculus gluteus medius. Unde: Pe crupă, deasupra șoldului, pe aripa iliumului.

Pornește de pe fața gluteală și creasta iliumului și se prinde pe trohanterul mare al femurului. Întinde articulația șoldului, deci împinge corpul înainte; are și tendința de a roti femurul cu genunchiul spre interior, tendință pe care o contrabalansează mușchii caudali ai șoldului.

Surse: imaios-gluteu-mijlociu, umn-lab6 · arată în atlas

Latină: musculus gluteus superficialis. Unde: Pe crupă, în spatele gluteului mijlociu, spre coadă.

Pornește din fascia gluteală, de pe sacru și de pe ligamentul sacrotuberal și se prinde pe al treilea trohanter al femurului. Întinde articulația șoldului.

Surse: imaios-gluteu-superficial, umn-lab5 · arată în atlas

Latină: musculus biceps femoris. Unde: Partea laterală și din spate a coapsei, de la ischium la genunchi și jaret.

Cel mai mare dintre mușchii din spatele coapsei („ischio-tibiali”). Pornește de pe tuberozitatea ischiatică și de pe ligamentul sacrotuberal și se prinde larg pe fascia lata și fascia crurală, pe tibie și, prin tendonul calcanean, pe calcaneu. Susține corpul în faza de sprijin, flectează genunchiul la începutul balansului și întinde jaretul; împreună cu adductorul este cel mai puternic extensor al șoldului.

Surse: imaios-biceps-femural, umn-lab5, williams-2008-pelvin · arată în atlas

Latină: musculus semitendinosus. Unde: Marginea din spate a coapsei, de la ischium la tibie și calcaneu.

Pornește de pe unghiul lateral al tuberozității ischiatice, între bicepsul femural și semimembranos, și se prinde pe fața medială a tibiei și pe calcaneu. Întinde șoldul și jaretul și flectează genunchiul membrului liber; este unul dintre extensorii principali ai șoldului, deci din motorul propulsiei.

Surse: imaios-semitendinos, umn-lab5, williams-2008-pelvin · arată în atlas

Latină: musculus quadriceps femoris. Unde: Partea din față a coapsei, de la bazin și femur la rotulă.

Patru capete: dreptul femural pornește de pe ilium, cele trei vaste de pe femur. Toate se prind pe rotulă, iar rotula se leagă de tuberozitatea tibiei prin ligamentul patelar. Întinde genunchiul; dreptul femural flectează și șoldul și este deosebit de puternic la ogar.

Surse: imaios-cvadriceps, umn-lab6, williams-2008-pelvin · arată în atlas

Latină: musculus gastrocnemius. Unde: Partea din spate a gambei, de la femur la vârful jaretului.

Are două capete, care pornesc de pe tuberozitățile supracondilare laterală și medială ale femurului, și se prinde pe calcaneu prin tendonul calcanean comun. Întinde în principal jaretul și flectează puțin genunchiul; brațul lui de pârghie la jaret rămâne mare pe toată amplitudinea mișcării.

Surse: imaios-gastrocnemian, umn-lab7, williams-2008-pelvin · arată în atlas

Latină: tendo calcaneus communis. Unde: Deasupra vârfului jaretului, pe partea din spate a gambei.

Nu e un singur tendon: nucleul lui este format din tendoanele gastrocnemianului și flexorului digital superficial, la care se adaugă contribuții de la bicepsul femural, semitendinos și gracilis. De aceea un câine ar putea sta în picioare chiar dacă gastrocnemianul și flexorul digital superficial ar fi paralizați.

Surse: imaios-tendon-calcanean, umn-lab7 · arată în atlas

Latină: diaphragma. Unde: În interiorul trunchiului, între torace și abdomen; în desen, linia punctată convexă spre înainte.

Un mușchi mare, plat, în formă de dom, care separă complet cavitatea toracică de cea abdominală. Pornește de pe vertebrele lombare (stâlpii diafragmei), de pe coaste, cartilajele costale și apendicele xifoid și se prinde pe tendonul central. Este mușchiul principal al inspirației; mușchii peretelui toracic ajută, mai ales la efort.

Surse: imaios-diafragma, umn-lab8 · arată în atlas

Se mai numește: oasele capului. Latină: cranium. Engleză: skull. Unde: Oasele capului, fără mandibulă.

Craniul protejează creierul și organele de simț și formează fața: orbitele în care stau ochii, cavitatea nazală cu cornetele și maxilarul cu dinții de sus. Este alcătuit din mai multe oase unite prin suturi. Cu osul temporal se articulează mandibula, la articulația temporo-mandibulară.

Forma craniului variază de la rasele dolicocefale (axul longitudinal mai dezvoltat) la cele brahicefale (craniu scurt și lat, bot scurt, arcade zigomatice late, neurocraniu rotunjit), cu mezaticefalele la mijloc. Măsura folosită este indicele cefalic: lățimea craniului × 100 / lungimea craniului (de la prosthion la inion); praguri numerice pe rase nu există într-o sursă evaluată inter pares.

Repere palpabile: arcada zigomatică, protuberanța occipitală externă (punctul cel mai înalt al craniului la câine), creasta sagitală (variabilă pe rase), articulația temporo-mandibulară și bula timpanică, toate selectabile în stratul de schelet.

Învecinate: Mandibula, Vertebrele cervicale, Capul, Orbita, Arcada zigomatică, Articulația temporo-mandibulară, Bula timpanică, Protuberanța occipitală externă, Creasta sagitală externă

Surse: umn-lab2, imaios-atm, pmc-olfactie, andreis-2018, schoenebeck-2013, gacsi-2009, imaios-protuberanta-occipitala · arată în atlas

Se mai numește: maxilarul inferior, falca de jos. Latină: mandibula. Engleză: mandible. Unde: Osul fălcii de jos, articulat cu craniul la articulația temporo-mandibulară.

Mandibula este osul fălcii de jos. Poartă dinții inferiori și se articulează cu osul temporal al craniului la articulația temporo-mandibulară, cea care permite deschiderea și închiderea gurii. Lungimea ei față de maxilar determină cum se așază dinții de jos față de cei de sus, adică ocluzia.

Învecinate: Craniul, Botul

Surse: imaios-atm, avdc · arată în atlas

Se mai numește: vertebrele gâtului. Latină: vertebrae cervicales. Engleză: cervical vertebrae. Unde: Coloana vertebrală în regiunea gâtului.

Coloana cervicală are șapte vertebre, la toate rasele, de la Chihuahua la Dog German. Primele două, atlasul și axisul, au forme speciale și permit mișcările de „da” și „nu” ale capului. Vertebrele cervicale poartă capul și sunt punctul de prindere al mușchilor gâtului.

Formula vertebrală a câinelui: 7 cervicale, 13 toracale, 7 lombare, 3 sacrale și 20–23 caudale; aproximativ 4,5% dintre câini au o vertebră lombară în plus sau o vertebră de tranziție.

Învecinate: Craniul, Vertebrele toracale, Gâtul

Surse: pmc-vertebre · arată în atlas

Se mai numește: vertebrele toracice, vertebrele dorsale. Latină: vertebrae thoracicae. Engleză: thoracic vertebrae. Unde: Coloana vertebrală de deasupra toracelui, de la greabăn până la ultima coastă.

Cele treisprezece vertebre toracale poartă câte o pereche de coaste. Apofizele lor spinoase, prelungirile de sus, sunt cele mai înalte la primele vertebre și formează, împreună cu marginile scapulelor, greabănul. Spre spate, apofizele se scurtează și spatele devine mai flexibil.

Învecinate: Vertebrele cervicale, Vertebrele lombare, Coastele, Greabănul, Spatele

Surse: pmc-vertebre, imaios-greaban · arată în atlas

Se mai numește: vertebrele șalelor. Latină: vertebrae lumbales. Engleză: lumbar vertebrae. Unde: Coloana vertebrală între ultima coastă și sacru.

Cele șapte vertebre lombare sunt cele mai mari vertebre ale coloanei și nu au coaste. Apofizele lor transversale, late, prind mușchii puternici ai spatelui. Numărul variază uneori: într-un studiu pe 89 de câini, aproximativ 4,5% aveau o vertebră lombară în plus sau una de tranziție.

Învecinate: Vertebrele toracale, Sacrul, Regiunea lombară (șalele)

Surse: pmc-vertebre · arată în atlas

Se mai numește: osul sacru, vertebrele sacrale. Latină: os sacrum. Engleză: sacrum. Unde: Între vertebrele lombare și coadă, sub crupă.

Sacrul este format din cele trei vertebre sacrale, sudate într-un singur os. De el se prinde bazinul, prin articulația sacro-iliacă: aceasta este legătura osoasă prin care forța membrelor posterioare ajunge la coloană și împinge corpul înainte. Sacrul continuă cu vertebrele cozii.

Învecinate: Vertebrele lombare, Vertebrele caudale, Bazinul (osul coxal), Crupa

Surse: pmc-vertebre, umn-lab5 · arată în atlas

Se mai numește: vertebrele cozii, vertebrele coccigiene. Latină: vertebrae caudales. Engleză: caudal vertebrae. Unde: Scheletul cozii.

Vertebrele caudale formează scheletul cozii: de obicei între douăzeci și douăzeci și trei, tot mai mici spre vârf, unde devin simple noduri osoase. Numărul diferă între câini. Primele vertebre ale cozii au încă apofize și canal vertebral; ultimele sunt doar corpuri vertebrale.

Învecinate: Sacrul, Coada

Surse: pmc-vertebre · arată în atlas

Se mai numește: cutia toracică. Latină: costae. Engleză: ribs. Unde: De la vertebrele toracale până la stern, pe laturile toracelui.

Câinele are treisprezece perechi de coaste: nouă sternale, care ajung la stern prin cartilajul lor, și patru asternale, ale căror cartilaje se unesc între ele și formează arcul costal. Ultima pereche este de obicei „flotantă”, liberă la capătul de jos. Coastele protejează inima și plămânii.

Ilustrația arată cele treisprezece coaste de pe partea stângă; cartilajele costale nu sunt desenate separat.

Învecinate: Vertebrele toracale, Sternul, Toracele (pieptul)

Surse: imaios-coaste, imaios-coaste-false, imaios-coaste-flotante · arată în atlas

Se mai numește: osul pieptului. Latină: sternum. Engleză: sternum. Unde: Pe linia de jos a toracelui, între cele două rânduri de coaste.

Sternul este osul de pe linia de jos a pieptului. La câine este format din opt sternebre, segmente osoase unite prin cartilaj, care rămân separate toată viața. Capătul din față, manubriul, se simte la antepiept; capătul din spate, apendicele xifoid, stă la începutul abdomenului.

Învecinate: Coastele, Pieptul (antepieptul), Toracele (pieptul)

Surse: imaios-stern, imaios-sternebre · arată în atlas

Se mai numește: omoplatul, spata. Latină: scapula. Engleză: scapula, shoulder blade. Unde: Osul lat de pe lateralul toracelui, sub regiunea umărului.

Scapula este osul lat, triunghiular, al umărului. Nu are nicio articulație cu trunchiul: la câine clavicula este un rudiment de circa un centimetru, neconectat la schelet, așa că membrul anterior „atârnă” de corp printr-un hamac de mușchi și ligamente. Cu humerusul formează articulația umărului.

Mușchiul dințat ventral (serratus ventralis) poartă greutatea trunchiului între cele două scapule; membrul anterior susține în stațiune aproximativ 60% din greutatea corpului.

Învecinate: Humerusul, Greabănul, Umărul, Coastele

Surse: umn-run, umn-lab2, imaios-clavicula · arată în atlas

Se mai numește: osul brațului. Latină: humerus. Engleză: humerus. Unde: Osul brațului, de la umăr la cot.

Humerusul este osul brațului. Capul lui rotund se articulează cu scapula la umăr, iar capătul de jos, cu radiusul și ulna, la cot. La câinele în picioare stă înclinat spre înapoi, de aceea cotul ajunge sub torace, nu sub umăr. Este unul dintre cele mai puternice oase ale membrului anterior.

Învecinate: Scapula (omoplatul), Radiusul, Ulna, Brațul, Cotul

Surse: umn-lab3, umn-lab4 · arată în atlas

Se mai numește: osul radial. Latină: radius. Engleză: radius. Unde: Osul din față al antebrațului, de la cot la carp.

Radiusul este osul din față al antebrațului și cel care poartă cea mai mare parte din greutate între cot și carp. Se articulează sus cu humerusul, iar jos cu oasele carpului. Împreună cu ulna formează o pereche de oase așezate unul lângă altul, cu puțină rotație între ele.

Învecinate: Ulna, Humerusul, Oasele carpiene, Antebrațul

Surse: umn-lab4 · arată în atlas

Se mai numește: cubitusul. Latină: ulna. Engleză: ulna. Unde: Osul din spate al antebrațului; capătul lui de sus este vârful cotului.

Ulna este al doilea os al antebrațului. Stă în spatele radiusului la cot și pe partea din afară la carp. Capătul ei de sus, olecranul, este proeminența pe care o numim vârful cotului; pe el se prinde tendonul mușchiului triceps, cel care întinde cotul la fiecare pas.

Unele surse afirmă greșit că pe olecran se prinde bicepsul; mușchiul care se inseră pe olecran este tricepsul brahial.

Învecinate: Radiusul, Humerusul, Cotul, Oasele carpiene

Surse: umn-lab4, imaios-olecran · arată în atlas

Se mai numește: carpul, oasele încheieturii. Latină: ossa carpi. Engleză: carpal bones. Unde: Între radius/ulnă și metacarp.

Carpul câinelui are șapte oase mici, pe două rânduri, între antebraț și metacarp. Sunt șapte, nu opt ca la alte specii, pentru că osul radial și cel intermediar sunt sudate. Articulația carpului corespunde încheieturii mâinii de la om și se îndoaie mult spre înapoi.

Învecinate: Radiusul, Ulna, Metacarpul, Carpul (încheietura)

Surse: imaios-carp, umn-lab3 · arată în atlas

Se mai numește: oasele metacarpiene. Latină: ossa metacarpalia. Engleză: metacarpus. Unde: Între carp și degetele anterioare; segmentul ridicat de la sol al labei.

Oasele metacarpiene leagă carpul de degete. Câinele fiind digitigrad, metacarpul stă ridicat de la sol, aproape vertical, iar greutatea trece prin degete și pernițe. Metacarpianul I, cel al pintenului, este mult mai scurt decât celelalte și nu ajunge la sol.

Ilustrația arată trei metacarpiene, schematic; în realitate sunt câte unul pentru fiecare deget.

Învecinate: Oasele carpiene, Degetele anterioare, Laba anterioară

Surse: umn-run, imaios-metacarpofalangian · arată în atlas

Se mai numește: falangele anterioare. Latină: digiti manus. Engleză: digits (forepaw). Unde: Capătul labei anterioare, cu pernițele și ghearele.

Degetele sunt numerotate de la I la V, dinăuntru spre în afară. Degetele II–V calcă pe sol, fiecare cu trei falange, o perniță și o gheară. Degetul I, pintenul, este subțire, stă mai sus pe partea dinăuntru a labei și nu participă la sprijin; la unii căței este îndepărtat la naștere.

Învecinate: Metacarpul, Laba anterioară

Surse: umn-lab4, imaios-metacarpofalangian · arată în atlas

Se mai numește: pelvisul, osul coxal, șoldul. Latină: os coxae. Engleză: pelvis, os coxae. Unde: Sub crupă, între sacru și femur.

Bazinul este format de cele două oase coxale, fiecare alcătuit din ilium, ischium și pubis, care se unesc în acetabul, cavitatea în care intră capul femurului. Bazinul se prinde solid de sacru prin articulația sacro-iliacă; capătul din spate al ischiumului este „punctul fesei”, reper al lungimii corpului.

Învecinate: Sacrul, Femurul, Crupa, Coapsa

Surse: imaios-coxal, imaios-ischium, umn-lab5 · arată în atlas

Se mai numește: osul coapsei. Latină: femur. Engleză: femur. Unde: Osul coapsei, de la șold la genunchi.

Femurul este osul coapsei. Capul lui rotund intră în acetabulul bazinului, la șold; capătul de jos se articulează cu tibia și cu rotula, la genunchi. La câinele în picioare stă înclinat spre înainte, de aceea genunchiul ajunge în față, aproape de linia abdomenului.

Învecinate: Bazinul (osul coxal), Tibia, Patela (rotula), Coapsa, Genunchiul (grasetul)

Surse: umn-lab5, umn-lab7 · arată în atlas

Se mai numește: rotula. Latină: patella. Engleză: patella, kneecap. Unde: În fața genunchiului, în tendonul mușchiului cvadriceps.

Rotula este un os mic, în fața genunchiului, prins în tendonul cvadricepsului. Alunecă într-un șanț al femurului când genunchiul se îndoaie și se întinde. Articulația femuro-patelară este, împreună cu cea femuro-tibială, ceea ce numim genunchi sau graset; poți simți rotula și ligamentul ei sub piele.

Învecinate: Femurul, Tibia, Genunchiul (grasetul)

Surse: umn-lab7 · arată în atlas

Se mai numește: osul gambei. Latină: tibia. Engleză: tibia. Unde: Osul principal al gambei, de la genunchi la jaret.

Tibia este osul mare al gambei. Sus se articulează cu femurul la genunchi, jos cu oasele tarsului la jaret. Poartă aproape toată greutatea care trece prin gambă; fibula, subțire, stă alături de ea. Înclinarea tibiei la câinele în picioare dă unghiul jaretului.

Învecinate: Femurul, Fibula (peroneul), Oasele tarsiene, Gamba, Genunchiul (grasetul)

Surse: umn-lab5, umn-lab7 · arată în atlas

Se mai numește: peroneul. Latină: fibula. Engleză: fibula. Unde: Osul subțire de pe partea din afară a gambei.

Fibula este osul subțire de pe partea din afară a gambei, paralel cu tibia. Nu poartă greutate semnificativă; rolul ei principal este de a oferi puncte de prindere mușchilor și de a stabiliza jaretul la capătul de jos. Se vede în ilustrație ca o linie îngustă în spatele tibiei.

Învecinate: Tibia, Oasele tarsiene, Gamba

Surse: umn-lab5 · arată în atlas

Se mai numește: tarsul, oasele jaretului. Latină: ossa tarsi. Engleză: tarsal bones. Unde: Între tibie/fibulă și metatars; formează jaretul.

Tarsul are șapte oase. Cel mai mare, calcaneul, se prelungește în sus și spre înapoi și formează vârful jaretului; pe el se prinde tendonul calcanean comun („tendonul lui Ahile”). Alături stă talusul, care se articulează cu tibia. Articulația tarsului este corespondentul gleznei omului.

O sursă online plasează calcaneul în „primul rând al metatarsienelor”; corect, calcaneul face parte din rândul de sus al oaselor tarsiene.

Învecinate: Tibia, Fibula (peroneul), Metatarsul, Jaretul

Surse: imaios-tars, imaios-calcaneu, imaios-jaret · arată în atlas

Se mai numește: oasele metatarsiene. Latină: ossa metatarsalia. Engleză: metatarsus. Unde: Între tars și degetele posterioare.

Oasele metatarsiene leagă tarsul de degetele posterioare și, ca și metacarpul, stau ridicate de la sol: câinele calcă pe degete. În spatele lor se află pernița metatarsiană comună. Metatarsul este în general ceva mai lung decât metacarpul, ceea ce dă membrului posterior „pârghia” de împingere.

Ilustrația arată trei metatarsiene, schematic.

Învecinate: Oasele tarsiene, Degetele posterioare, Laba posterioară

Surse: umn-run, imaios-degete · arată în atlas

Se mai numește: falangele posterioare. Latină: digiti pedis. Engleză: digits (hind paw). Unde: Capătul labei posterioare.

Laba posterioară are de regulă patru degete care calcă, II–V, fiecare cu trei falange, o perniță și o gheară. Degetul I, pintenul posterior, lipsește la cei mai mulți câini; la unele rase apare și este chiar cerut de standard, uneori dublu. Degetele preiau împingerea finală la fiecare pas.

Învecinate: Metatarsul, Laba posterioară

Surse: imaios-degete, umn-lab4 · arată în atlas

Latină: orbita. Unde: Cavitatea osoasă a ochiului.

La câine marginea osoasă a orbitei este incompletă lateral: cercul este închis de ligamentul orbital, care merge de la procesul zigomatic al osului frontal la arcada zigomatică. În orbită stau globul ocular, cei șapte mușchi extraoculari ai mamiferelor domestice (patru drepți, doi oblici și retractorul) și glanda pleoapei a treia.

Surse: umn-lab24, umn-termeni · arată în atlas

Latină: arcus zygomaticus. Unde: Osul obrazului, sub ochi, de la orbită la articulația fălcii; se simte ușor sub piele.

Formată din unirea procesului zigomatic al osului temporal cu procesul temporal al osului zigomatic. Mărginește lateral fosa temporală, în care stă mușchiul temporal, iar de pe marginea ei de jos pornește maseterul. La rasele brahicefale arcadele sunt late.

Surse: imaios-arcada-zigomatica, umn-termeni, schoenebeck-2013 · arată în atlas

Latină: articulatio temporomandibularis. Unde: Articulația fălcii, sub ureche, în spatele arcadei zigomatice.

Articulația dintre fosa mandibulară a osului temporal și procesul condilar al mandibulei; permite deschiderea și închiderea gurii. Mușchiul temporal o apără de luxația spre înainte. Se simte sub piele, în fața urechii, când câinele deschide gura.

Surse: imaios-fosa-mandibulara, imaios-atm, umn-lab23 · arată în atlas

Latină: bulla tympanica. Unde: Sub craniu, în spatele articulației fălcii.

O umflătură osoasă rotunjită a părții timpanice a osului temporal, mare la carnivore. Închide partea ventrală a cavității urechii medii, cu timpanul și cele trei oscioare; de aici pornește urechea internă, cu cohleea și labirintul vestibular (auz și echilibru).

Surse: imaios-bula-timpanica, lanz-2004 · arată în atlas

Latină: protuberantia occipitalis externa. Unde: Vârful din spate al craniului, la ceafă; se simte ușor sub piele.

O proeminență mediană la joncțiunea osului interparietal cu osul occipital; la câine și la cal corespunde punctului cel mai înalt al craniului. Creasta nucală este prelungirea ei transversală. Reper palpabil folosit la măsurarea lungimii craniului.

Surse: imaios-protuberanta-occipitala, umn-termeni, andreis-2018 · arată în atlas

Latină: crista sagittalis externa. Unde: Creasta de pe mijlocul craniului, între cele două fose temporale, până la protuberanța occipitală.

Prezentă la carnivore, variază mult între rase; pe ea pornește o parte din mușchiul temporal. Cu cât este mai dezvoltată, cu atât mai multă suprafață de prindere pentru mușchii mușcăturii.

Surse: imaios-creasta-sagitala, imaios-temporal, umn-termeni · arată în atlas