Dirofilarioza la câini: cum recunoști viermele inimii și cum îl previi?

Câinele tău aleargă, mănâncă, sare pe tine când vii acasă. La controlul anual, medicul ia câteva picături de sânge, pune testul pe masă și după zece minute îți spune că e pozitiv pentru dirofilarioză. Altă poveste, la fel de des întâlnită: un câine de opt ani care își petrece verile în curte, aproape de Dunăre, a început să tușească după plimbare și se oprește să-și tragă sufletul exact pe porțiunea unde înainte te trăgea după el. Sau ai dat, mângâindu-l, de un nodul mic sub piele, care fuge sub deget, și cineva ți-a zis că „poate fi un vierme”.

Toate trei pot fi aceeași boală. Dirofilarioza o fac doi viermi subțiri pe care îi aduc țânțarii. Dirofilaria immitis, cel căruia i se spune „viermele inimii”, trăiește în arterele plămânilor și, când boala e avansată, chiar în inimă. Poate ajunge la 20–30 cm. Dirofilaria repens stă sub piele, unde face noduli, uneori cu mâncărime. Pentru câine e mai blândă, dar poate trece la om, tot prin țânțari. În România le găsești pe amândouă, mai ales în zonele joase și umede, cu bălți și veri calde, cum e lunca Dunării.

Partea înșelătoare e timpul. Țânțarul înțeapă un câine infectat și ia din sânge larve mici. Le poartă cam două săptămâni, și doar dacă e cald, apoi le lasă în alt câine la următoarea înțepătură. Acolo larvele cresc încet; devin viermi adulți abia după aproximativ șase luni. Abia atunci testele obișnuite pot ieși pozitive. Semnele vin și mai târziu, de multe ori după ani.

Când suni medicul chiar azi

Majoritatea câinilor infectați arată bine ani la rând, iar când semnele apar, apar treptat. Există totuși câteva situații în care nu aștepți programarea de săptămâna viitoare:

• câinele se prăbușește dintr-odată, are gingiile palide, respiră greu și face urină închisă la culoare, ca ceaiul tare (e o formă gravă, în care viermii blochează trecerea sângelui prin inimă);
• respiră repede și greu, cu gura deschisă, deși stă culcat și n-a alergat;
• tușește cu sânge;
• leșină în timpul efortului sau imediat după;
• burta i se umflă brusc și, când o atingi, se mișcă precum un balon cu apă;
• e deja în tratament pentru dirofilarioză și începe să tușească mult, face febră sau respiră greu.

Ultima situație merită o explicație. În timpul tratamentului, viermii care mor se rup în bucăți și bucățile ajung în plămâni. Medicul te previne de la început că se poate întâmpla. Dacă vezi semnele astea, suni pe loc, nu a doua zi.

Ce poți urmări acasă și ce notezi

Cel mai bun instrument pe care îl ai acasă e respirația din somn. E același pe care îl folosesc medicii pentru bolile de inimă în general. Aștepți să doarmă adânc, numeri de câte ori i se ridică pieptul în 30 de secunde și înmulțești cu doi. Sub 30 de respirații pe minut e de obicei normal. Dacă iese constant peste 30, îi spui medicului. Măsori câteva zile la rând și scrii cifra undeva, în telefon.

Apoi te uiți la cum duce efortul. Se oprește pe plimbare unde înainte nu se oprea? Se așază după ce urcă scara? A treia oară când arunci mingea, se uită la ea și rămâne pe loc? Lucrurile astea le vezi tu primul, medicul nu le vede în cabinet.

Tusea o descrii cât mai exact: când apare (după efort, noaptea, când se agită), cum sună (seacă sau cu flegmă) și cât durează. Un filmuleț de un minut cu telefonul spune mai mult decât orice descriere.

Pe lângă respirație, efort și tuse, mai ține minte câteva lucruri pe care medicul o să le întrebe oricum:

• dacă a slăbit încet, fără să-i fi schimbat mâncarea, și dacă blana și-a pierdut luciul;
• nodulii de sub piele: mici, mobili, care nu-l dor, mai ales pe picioare, pe burtă sau pe cap. Scrii unde sunt și cât de mari, și îi fotografiezi lângă o riglă;
• istoricul: unde a stat vara (curte, casă la țară, lângă apă), dacă a fost testat vreodată, ce prevenție a primit și când.

Câinii adoptați din sudul țării sau din adăposturi se testează oricum, chiar dacă par în formă.

Cele două dirofilarii, una lângă alta

Ce face medicul veterinar

1. Te întreabă de istoric și îl consultă: ascultă inima și respirația, se uită la gingii, îl cântărește și caută cu degetele nodulii de sub piele.
2. Face testul de antigen. Din câteva picături de sânge caută o proteină a viermilor femeli adulți de Dirofilaria immitis. E testul de bază, dar iese pozitiv abia la șase-șapte luni după infectare. Un test făcut în august nu-ți spune nimic despre țânțarii din iulie, de aceea mulți medici îl fac primăvara, înainte să înceapă sezonul.
3. Caută larvele în sânge. Larvele mici (microfilariile) se văd la microscop, după ce sângele e concentrat printr-o tehnică anume. Testul ăsta prinde și Dirofilaria repens, pe care testul de antigen o ratează.
4. Cere radiografie de torace și ecografie de inimă. Din ele vede cât de afectate sunt arterele plămânilor și inima; uneori viermii apar direct pe ecran. Așa stabilește cât de grav e cazul.
5. Face analize de sânge și de urină, ca să știe cum stau rinichii și ficatul înainte de orice tratament.
6. Tratamentul pentru viermele inimii se face în etape, pe parcursul câtorva luni, după un protocol pe care medicul îl alege din ghidurile de specialitate. Pentru tine, partea grea e repausul, mai mult decât injecțiile. Săptămâni la rând câinele stă liniștit: fără alergat, fără joacă agitată, doar plimbări scurte, în lesă. Efortul împinge resturile de viermi în plămâni.
7. La Dirofilaria repens, nodulii se pot scoate chirurgical, iar larvele din sânge se tratează după schema medicului.
8. La câteva luni după tratament, testele se repetă, ca să fie sigur că viermii au dispărut.

Ce nu faci pe cont propriu

• Nu începi prevenția fără test la un câine adult care a prins deja un sezon de țânțari într-o zonă cu risc. Dacă e infectat și are larve în sânge, unele produse preventive le omoară dintr-odată și pot provoca reacții. Medicul testează întâi, apoi alege produsul.
• Nu comanzi de pe internet produse „împotriva viermelui inimii” fără medic. Unele rase (collie, ciobănesc australian, ciobănesc shetland și metișii lor) au o sensibilitate genetică la anumite substanțe, iar doza diferă mult după greutate.
• Nu-l lași să alerge cât e în tratament, oricât de bine ar părea. De aici vin cele mai multe complicații.
• Nu te baza pe faptul că e câine de apartament. Țânțarii intră și în casă. Riscul e mai mic, atât.
• Nu oprești prevenția în august, pe motiv că s-a dus vara. Ghidurile europene (ESCCAP) recomandă prevenția lunară de la începutul sezonului de țânțari până la o lună după ce se termină. În multe zone din România asta înseamnă din mai până în noiembrie.
• Nu scoți singur nodulii de sub piele. Îi arăți medicului.
• Nu pui tusea pe seama vârstei. La un câine care a trăit printre țânțari, tusea plus oboseala la efort cer un test, iar un sirop de tuse nu rezolvă nimic aici.

Cum arată prevenția în viața de zi cu zi

Un produs dat lunar sau, în unele cazuri, o injecție cu efect mai lung. Îl alegi cu medicul veterinar curant, după zona în care locuiești, rasă și greutate. Restul ține de tine. În sezon, câinele intră în casă la apus și doarme înăuntru. Pui plasă la geamuri. Golești tot ce ține apă stătută prin curte: găleți, ghivece, cauciucuri vechi, oriunde cresc larvele de țânțar. Unele produse externe care țin țânțarii la distanță ajută și ele; întreabă-l pe medic care merge pentru câinele tău.

Dacă pleci vara cu el spre sud, în Grecia, în Italia sau pe litoral, vorbești despre prevenție înainte să faci bagajele. Acolo sezonul țânțarilor e mai lung și riscul mai mare.

Un test pe an, primăvara, plus prevenția pe tot sezonul țânțarilor, și majoritatea câinilor nu ajung niciodată să facă cunoștință cu boala asta. Cei care ajung la tratament sunt aproape mereu câini care n-au avut nici testul, nici prevenția.