De ce se scarpină câinele atât de tare: dermatită, alergie sau altceva?

E unsprezece seara și câinele se scarpină lângă pat. Iar. Ritmul ăla de gheare pe burtă te ține treaz de o săptămână, iar dimineața îi găsești labele din față ude și roșii de la lins. Poate la tine tabloul e altul: un câine de doi ani care din aprilie până în octombrie își roade labele și face otită, iar iarna e perfect sănătos. Sau unul care se scarpină la urechi și sub coadă în orice lună a anului și mai are și scaun moale. Lumea pune toate trei sub același cuvânt, „alergie”. Pentru medicul veterinar curant sunt trei boli diferite, cu semne care seamănă și cu planuri care nu seamănă deloc: puricii, alergia la ceva din mediu și reacția la hrană. Pagina asta îți spune ce poți observa acasă, când mâncărimea nu mai așteaptă până mâine, cum arată drumul până la diagnostic și ce nu încerci singur. Drumul e lung. Tocmai de aceea merită început corect, o singură dată.

Când mâncărimea nu mai așteaptă până mâine

Mâncărimea obișnuită e o problemă de săptămâni și o rezolvi cu o programare. Situațiile de mai jos sunt altceva: la oricare dintre ele suni la medicul veterinar curant în aceeași zi.

• o pată roșie, umedă, lipicioasă, care se întinde de la o oră la alta, de obicei pe obraz, pe gât sau la baza cozii, sub blana deasă. E o dermatită umedă acută, un „hot spot”: doare, se infectează și crește cât te uiți la ea;
• botul sau pleoapele umflate dintr-odată, ori umflături cât un nasture apărute sub blană la câteva minute după o înțepătură, un medicament sau o mâncare nouă. Dacă pe lângă asta respiră greu, vomită sau se clatină, ai o urgență de minute și pleci;
• se scarpină până dă sângele, nu doarme, nu mănâncă și nu se oprește nici când îl strigi;
• pete rotunde fără păr, cu margini roșii și cruste, care se înmulțesc de la o săptămână la alta, mai ales la un pui sau la un câine abia luat din adăpost. Dacă și cineva din casă are pete pe piele, cu atât mai repede: unele boli de piele trec la om;
• mâncărime violentă la marginea urechilor, la coate și la glezne. Freacă-i marginea urechii între degete: dacă laba din spate pornește să dea frenetic, te gândești la râie până la proba contrarie, și râia e contagioasă;
• miros greu, piele grasă, pliuri roșii și umede, cruste galbene. E o infecție care s-a așezat peste mâncărime, iar infecția se tratează înainte să ajungi la cauză;
• mâncărime însoțită de apatie, febră, ganglioni măriți sau slăbire;
• orice mâncărime la un pui sub patru luni, și orice agravare la un câine care deja ia tratament pentru piele.

Ce poți observa și nota acasă

Pentru piele nu există analiza aia de sânge care să spună „alergic la X” și gata, mergem acasă. Diagnosticul se face prin excludere: întâi paraziții, apoi infecțiile, apoi hrana, iar ce rămâne la urmă e alergia de mediu. Fiecare pas durează săptămâni. Un pas sărit înseamnă luni pierdute, și de obicei e sărit pentru că nimeni n-a notat nimic. Jurnalul tău e ce îl ajută pe medic să nu sară niciunul.

Cât se scarpină. În fiecare seară, o cifră de la 0 (deloc) la 10 (aproape continuu, se trezește din somn ca să se scarpine). E subiectiv și nu contează: contează să fie același om, seară de seară, cu aceeași scară în cap. După două săptămâni ai o tendință, iar medicul vede dacă un tratament schimbă ceva sau doar pare.

Unde. Labele (le linge, le roade, se bagă între degete), fața (se freacă cu botul de covor), urechile, axilele, burta, zona inghinală, baza cozii și spatele, în jurul anusului. Desenează un câine pe o foaie și pune câte un X unde se scarpină. Harta aia spune mult. Baza cozii și partea de jos a spatelui trimit spre purici. Labe, față, urechi, axile, burtă trimit spre alergie de mediu. Urechi plus zona de sub coadă, tot anul, cu scaun moale, trimit spre hrană. Marginea urechilor și coatele, spre râie.

Când. Începe primăvara și se termină toamna, sau ține tot anul? E mai rău după plimbarea prin iarbă, după baie, seara în pat, după o anumită masă? La ce vârstă a început: pe la un an sau după șapte? E mai rău în apartamentul cu covoare și mai bine la țară?

Puricii. Pui câinele pe un prosop alb și treci prin blană cu un pieptene des, mai ales pe spate, spre coadă. Ce cade negru pui pe o hârtie udă. Dacă se face roșu-maroniu, e sânge digerat, adică excrement de purice, și câinele are purici chiar dacă tu n-ai văzut niciunul. Un câine alergic la saliva de purice se scarpină îngrozitor de la o înțepătură pe săptămână, iar puricele în sine îl linge înainte să apuci să-l vezi. Notează ce protecție antiparazitară are, de când și dacă au primit-o toate animalele din casă.

Hrana. Tot ce intră în gură, fără excepție: hrana, bucățelele de la antrenament, resturile de la masă, pasta de dinți, medicamentele cu aromă, ce primește de la copii și de la bunici pe sub masă. Fără lista asta, dieta de eliminare de mai târziu nu se poate face corect. Cu ea, da.

Pielea. Poze o dată pe săptămână, în aceeași lumină, la aceleași zone. Roșeață, cruste, coșuri, pete fără păr, piele îngroșată și închisă la culoare acolo unde mâncărimea e veche, miros, blană ruginie de la salivă pe labele albe.

Casa și ceilalți. Detergent nou, covor nou, renovare, odorizant de cameră, plantă nouă, alt animal, mutare. Și dacă se mai scarpină cineva: celălalt câine, pisica, oamenii.

La antrenamentele de vară vedem des același tablou. Câinele își linge labele în mașină, după o urmă prin iarbă înaltă, iar omul de la capătul lesei e convins că s-a tăiat în ceva. Abia la al treilea antrenament la rând, cu aceleași labe linse, îi pică fisa că e altceva. De cele mai multe ori e alergie la polen.

Cauzele mari, puse una lângă alta

Ce face medicul veterinar, pas cu pas

1. Te întreabă. Vârsta la care a început, anotimpul, zonele, scorul de mâncărime, lista cu tot ce mănâncă, protecția antiparazitară, ceilalți din casă, ce ai încercat până acum și cu ce rezultat. Cu jurnalul în mână, partea asta durează cinci minute și e cea mai utilă din tot consultul.
2. Se uită la piele, centimetru cu centimetru: unde sunt leziunile și ce fel sunt (unele le face boala, altele le face scărpinatul), urechile cu otoscopul, între degete, sub coadă, testul marginii urechii pentru râie.
3. Face analize pe loc. Raclaje de piele (o lamă trasă pe piele până la o picătură de sânge, apoi la microscop, după acarieni); bandă adezivă sau o lamă apăsată pe piele, pentru levuri și bacterii; pieptănare după purici; o lampă specială și o cultură pentru ciuperci, când sunt pete rotunde; uneori câteva fire de păr smulse, tot la microscop. Toate durează minute și spun despre piele mai mult decât orice analiză de sânge.
4. Exclude paraziții, întotdeauna primii. Control antiparazitar riguros, la toate animalele din casă, pe durata pe care ți-o spune el, înainte să vorbească cineva de alergie. Nu te simți acuzat: alergia la saliva de purice e frecventă, un purice pe săptămână ajunge, iar câinele îl linge înainte să-l vezi.
5. Tratează infecțiile de deasupra, când citologia le arată. Abia după ce dispar se vede cât din mâncărime a mai rămas de explicat.
6. Propune dieta de eliminare. Opt săptămâni cu o singură sursă de proteină pe care câinele n-a mâncat-o niciodată, sau cu o dietă specială prescrisă, și absolut nimic altceva: nici bucățele, nici resturi, nici medicamente cu aromă. La final, înapoi la hrana veche. Dacă mâncărimea revine în una-două săptămâni, diagnosticul e pus. Testele din sânge, din salivă sau din păr pentru „alergie alimentară” nu sunt de încredere; dieta e singurul test valabil, și tocmai de asta trebuie făcută o singură dată, corect.
7. Rămâne cu alergia de mediu când tot restul a fost exclus. Testele alergologice (în piele sau din sânge) vin abia după și servesc la alegerea alergenilor pentru desensibilizare (corpul e obișnuit treptat cu ce îl irită), dacă medicul propune varianta asta. Nu ele pun diagnosticul de alergie.
8. Face planul pe termen lung. Controlul mâncărimii cu ce prescrie el, al infecțiilor, al puricilor, îngrijirea pielii (băi cu ce îți recomandă, la intervalul spus), hrana și controale la câteva luni. Alergia de mediu nu se vindecă. Se ține sub control ani de zile, iar un câine bine ținut are sezoane bune și câteva episoade pe an.

Înainte să pleci, întreabă două lucruri: care e pasul următor dacă planul nu merge, și când decideți asta împreună.

Ce nu faci acasă

• Nu-i dai medicamente de uz uman pentru alergie sau mâncărime și nu-l ungi cu cremele tale. Câinele linge crema, și unele sunt toxice pentru el.
• Nu schimbi hrana la întâmplare pe ceva „sensibil” sau „fără cereale”. Alergia la cereale e rară; cele mai multe reacții sunt la proteine animale pe care câinele le mănâncă de ani. O hrană schimbată înainte de consult strică dieta de eliminare pe care medicul ar fi vrut s-o facă după.
• Nu faci dieta de eliminare „cam”. O bucățică pe zi o anulează. Dacă nu poți ține toată casa pe aceeași regulă opt săptămâni, spune-i medicului de la început; mai bine o amâni decât s-o faci pe jumătate.
• Nu oprești protecția antipurici pentru că nu vezi purici. La un câine alergic la ei, exact când nu-i vezi contează.
• Nu-l speli zilnic cu șampon de om sau de bebeluș. Îi usucă pielea și o inflamează. Băile ajută, dar cu ce și cât de des spune medicul.
• Nu-i pui uleiuri esențiale, oțet, usturoi sau tincturi pe piele. Unele sunt toxice, toate amână consultul.
• Nu-i scoți gulerul „că ți-e milă”, dacă medicul l-a dat. Două nopți de ros nesupravegheat refac tot ce s-a vindecat într-o săptămână.
• Nu tunzi pata umedă acasă, cu foarfeca. Doare, câinele se mișcă și tai pielea. La medic se tunde sub control, se curăță și se tratează în aceeași ședință.
• Nu cumperi teste de alergie de pe internet, din păr sau din salivă. N-au valoare de diagnostic, iar lista de alimente „interzise” pe care o primești e pur și simplu inventată.
• Nu amâni „să vedem la vară”. Fiecare săptămână de scărpinat îngroașă pielea și adaugă o infecție care are nevoie de tratamentul ei.

Ce poți face, de fapt, până la diagnostic

Jurnalul și pozele. Pieptenele des, o dată pe săptămână, pe prosopul alb. Protecția antiparazitară la zi, la toate animalele din casă. Labele clătite cu apă curată și șterse după plimbarea prin iarbă, mai ales în sezonul polenului. Culcușul spălat la temperatură mare. Și nimic altceva fără medic.

Un câine alergic bine ținut are sezoane bune și câteva episoade pe an, atât. Unul tratat din dulap are, la cinci ani, pielea de pe burtă groasă și neagră și un dosar cu zece otite. Drumul lung îl faci o singură dată; dacă nu ai încă un medic veterinar curant care să-l parcurgă cu tine, pagina noastră despre serviciile conexe îți spune cum alegi un cabinet.