Comportament
Țâșnește după biciclist, aleargă pe lângă gard după mașini, dispare după pisici. Goana îi aduce singură bucuria, de aceea nu trece de la sine.
De știut. Dacă urmărește umbre, puncte de lumină sau muște care nu există, ori a început brusc să se repeadă la mașini la vârsta adultă, poate avea o tulburare compulsivă, o problemă de vedere sau dureri. Înainte de orice plan, du-l la medicul lui veterinar.
Mergi pe trotuar și trece un biciclist. Câinele țâșnește spre el cu toată greutatea, iar tu rămâi cu lesa întinsă și cu umărul aproape scos. Sau ai un câine de curte care aleargă de-a lungul gardului după fiecare mașină, lătrând, și care a ieșit o dată pe poartă și a ajuns la un metru de roți. Sau unul care, liber în parc, a văzut o pisică și a dispărut peste patru alei. Dintre toate problemele de pe lista asta, urmăritul e cea mai periculoasă, pentru că se termină în stradă. E și cea mai greu de scos, pentru că pentru câine nu există nimic mai bun pe lume.
Pentru că se mișcă. Câinele poartă în el programul de vânătoare moștenit de la lup, în pași: observă, fixează cu privirea, se furișează, aleargă, prinde, mușcă. Oamenii au făcut rasele păstrând sau ștergând bucăți din programul ăsta. Ciobăneștii au păstrat privitul fix și alergatul, fără mușcat. Ogarii, alergatul. Terrierii au tot lanțul, până la capăt. Toți câinii au însă bucata cu „ceva se mișcă repede, aleargă după el”, iar o mașină, un biciclist sau o pisică apasă exact pe butonul ăla.
Pentru plan contează mai ales asta: alergatul îi aduce singur bucuria. Câinele nu trebuie să prindă mașina ca să se bucure. Goana e cel mai bun lucru pe care îl cunoaște, și fiecare mașină urmărită îi dă din plin bucuria pe care o caută. De aceea „a mai fugit după una și nu s-a întâmplat nimic” e exact pe dos. S-a întâmplat ceva: încă o repetiție.
Sub „urmărește” stau mai multe lucruri, și merită să știi care e al câinelui tău.
Vânătoarea curată. Câinele tace, corpul coboară, ochii prind ținta, apoi pleacă. Fără lătrat, fără agitație. E varianta cea mai periculoasă, pentru că nu ai niciun avertisment, iar un câine în starea asta nu te mai aude.
Frustrarea în lesă. Câinele latră, sare în lesă, se zbate, cu părul ridicat. Ținta e un biciclist, un alergător, un câine. Aici e mai mult „pleacă de aici” sau „vreau acolo și nu pot” decât vânătoare. Instructorii îi spun reactivitate și o vezi des la câinii ținuți în lesă scurtă, care nu ajung niciodată la ce văd. Se lucrează altfel decât vânătoarea și are pagina ei.
Patrulatul la gard. Câinele de curte care aleargă pe lângă gard după fiecare mașină și fiecare trecător a învățat ceva: aleargă, latră, iar mașina pleacă. De o sută de ori pe zi, ani la rând. Gardul prin care se vede face asta posibil.
Plictiseala. Un câine tânăr, fără nimic de făcut, într-un cartier cu trafic. Urmăritul e singurul lucru interesant care i se întâmplă.
Frica. Mai rar, câinele se repede la ce îl sperie, ca să-l alunge. La mașini apare mai ales la câinii luați de pe stradă, pentru care mașina chiar a fost un pericol.
Joaca scăpată de sub control. L-ai lăsat să alerge după copiii pe bicicletă „că se joacă”. E aceeași bucată de program și se antrenează la fel.
Pedeapsa, și mai ales zgarda cu șoc. Câinele vede biciclistul, pleacă și primește șocul. Din asta învață că biciclistul aduce durere. De acum, următorul biciclist e și pradă, și pericol, iar câinele care doar alerga după el începe să muște. Am văzut asta de destule ori ca s-o spunem direct: zgarda cu șoc pusă unui câine care urmărește face câini care atacă. Nu le folosim, nu le recomandăm, iar în mai multe țări europene sunt interzise.
Smucitul lesei. Pe moment îl oprește. Ce rămâne după e legătura dintre biciclist și durerea din gât, plus un câine care latră la bicicliști de la 50 de metri.
Strigatul numelui. În goană câinele nu te aude, iar dacă-l strigi de douăzeci de ori la fiecare pisică, numele lui devine zgomot de fond.
Lesa retractabilă. Opt metri de elan și un mâner de plastic care se rupe sau îți scapă. Un câine de 25 de kilograme la capătul a opt metri de lesă retractabilă e în stradă înainte să apuci să apeși frâna.
„Las-l să alerge, că oricum nu le prinde.” Pisicile au copaci, mașinile au roți. Prima oară când iese din parc după o pisică și o urmează peste stradă, nu mai contează că n-a prins-o.
Să-l obosești cu mingea. O sută de aruncări de minge înseamnă o sută de urmăriri: ceva se mișcă repede, el aleargă după el. Un câine care face asta zilnic e antrenat să alerge după tot ce se mișcă, cu mușchi mai buni. Mingea nu e interzisă, doar că nu rezolvă urmăritul.
Să aștepți să treacă odată cu vârsta. Nu trece. Cu fiecare an de goane, câinele devine tot mai bun la ele.
Planul are trei părți care merg în paralel. Câinele nu mai are voie să exerseze goana, învață ce să facă în locul ei și primește o vânătoare permisă, cu reguli puse de tine.
Câinele va observa bicicleta orice ai face, și e normal. Ce vrei e ca, după ce o observă, să se uite la tine.
Pentru clipele în care nu ai lesa în mână îți trebuie un „culcat” sau un „stai” de la distanță și o rechemare de urgență.
Pe asta o sar cei mai mulți, iar fără ea restul se ține greu. Câinele are nevoie să alerge după ceva. Dacă nu-i dai tu ocazia, și-o caută singur.
| Ziua | Ce faci |
|---|---|
| 1 | Ham și lesă fixă de 2 metri. Lesa retractabilă la gunoi. Alt traseu, fără pista de biciclete. Câinele de curte nu mai ajunge la gardul dinspre stradă când e singur. |
| 2 | „Da” și bucățica, acasă, 10 repetări. Primele cinci minute cu jucăria pe sfoară: stai, aleargă, lasă. |
| 3 | Prima ședință de „te uiți și primești” la 50 de metri de pista de biciclete. Rechemarea de urgență începe acasă. |
| 4–7 | O ședință pe zi la distanță, câteva zeci de repetări. Jucăria pe sfoară zilnic, 3 minute. Rechemarea de urgență acasă, de 20 de ori pe zi. |
| 7 | Dacă la 50 de metri se uită la bicicletă și apoi la tine fără să-l mai aștepți, săptămâna viitoare treci la 40. Dacă nu, rămâi acolo. |
Urmăritul e rar o problemă medicală. Câteva lucruri le verifici totuși înainte de plan:
Medicului veterinar al câinelui îi spui după ce aleargă, de când, cum arată corpul lui în timpul goanei și dacă a avut vreun accident.
Mantrailingul e vânătoare cu nasul, în lesă lungă, după un om care la capăt îl așteaptă cu bucurie și cu ceva bun. Pentru un câine care aleargă după pisici e exact același program, pus la treabă. Observă mirosul din proba de miros, fixează direcția, se furișează cu nasul jos pe urmă, aleargă pe ultimii metri, când simte omul aproape, și prinde când îl găsește. Doar că totul se petrece în lesă, cu tine în spate, iar „prada” vrea să fie găsită. La antrenamentele noastre vedem câini cu „probleme de urmărit” care pe urmă sunt printre cei mai buni, pentru că au exact motorul de care e nevoie. Nu se opresc din a observa pisici. Primesc în schimb, o dată pe săptămână, o vânătoare întreagă, cu final, iar un câine care și-a avut vânătoarea are mai puține motive să și-o facă în trafic. Jocurile de căutat din curte fac același lucru la scară mică, în fiecare zi.
La noi, evaluarea se face pe teren, cu lesa lungă, și începem prin a găsi distanța de la care câinele tău încă poate gândi. De acolo pornește planul, și tot de acolo pornește și prima urmă.
Ce caută cel mai des proprietarii de câini pe internet despre această problemă, cu răspunsul scurt.
Pentru că se mișcă repede, iar câinele are în el programul de vânătoare al lupului: observă, fixează, aleargă, prinde. N-are nevoie să prindă mașina, goana în sine e cel mai bun lucru pe care îl cunoaște. La câinii de curte se adaugă patrulatul la gard: aleargă, latră, mașina pleacă, deci pentru el merge. Fiecare goană e un antrenament pentru următoarea.
Întâi faci în așa fel încât să nu mai poată: lesă lungă de 5–10 metri în parc, niciodată liber lângă drumuri. Apoi îl înveți să se uite la pisică și să se întoarcă spre tine, răsplătind privitul cu carne, de la o distanță la care încă poate gândi, și scazi distanța în săptămâni. În paralel, o rechemare de urgență cu fluier și o vânătoare permisă: jucăria pe sfoară, căutatul de obiecte, un sport de nas.
Nu, și tocmai la problema asta e periculoasă. Câinele vede biciclistul, pleacă, primește șocul și învață că biciclistul aduce durere. Următorul biciclist e și pradă, și pericol, iar câinele care doar alerga începe să muște. Am văzut asta de destule ori ca s-o spunem direct. Zgărzile cu șoc sunt interzise în mai multe țări europene și nu le recomandăm.
De cele mai multe ori, nu. Dacă tace, coboară corpul și pleacă, e vânătoare. Dacă latră, sare în lesă și are părul ridicat, e frustrare sau frică ținută în lesă. Amândouă devin periculoase dacă ajunge la om, și pe amândouă le lucrezi de la distanță, fără pedeapsă. Dacă a mușcat vreodată sau te trage din picioare, lucrezi cu un specialist.
Nu. Mingea aruncată e aceeași goană: ceva se mișcă repede și câinele aleargă după el. O sută de aruncări pe zi îți dau un câine antrenat să alerge după ce se mișcă, cu mușchi mai buni. Mingea nu e interzisă. Vânătoarea permisă care ajută are însă început și sfârșit puse de tine: jucăria pe sfoară cu „stai” și „lasă”, căutatul de obiecte, urma de om.
Un comportament apărut brusc sau schimbat fără motiv aparent poate avea o cauză medicală. Pentru detalii complete, consultați medicul veterinar curant al câinelui dumneavoastră.
Adesea vin la pachet: aceleași cauze, planuri care se completează.
Îl strigi de cinci ori în parc și se uită la tine ca la un străin. Rechemarea se construiește acasă, cu multă bucurie, cu mult înainte să ai nevoie de ea.
Brațul întins, umărul care doare, câinele care gâfâie cu limba scoasă. Trasul în lesă e obiceiul cel mai exersat dintre toate, pentru că îi iese de fiecare dată.
Roade, latră, aleargă prin casă la zece seara și tot nu e obosit. Un câine cu prea multă energie se obosește cu capul, iar diferența se vede în câteva zile.
Vede un câine la 50 de metri și explodează: latră, sare în lesă, nu mai aude nimic. Liber în parc e alt câine. Reactivitatea se lucrează de la distanță, în săptămâni.
O ședință de evaluare îți spune de unde pleci și ce plan are sens pentru câinele tău. Programul de corectare comportamentală lucrează apoi pas cu pas, doar prin recompensă.