Educație
Vii acasă și ai labele lui pe piept înainte să închizi ușa. Săritul e un salut, iar câinele îl păstrează pentru că i-a reușit de fiecare dată.
Labradorul tău are un an, te așteaptă la ușă cu labele pe piept și pe musafiri îi lipește de perete. Sau ai un pui de patru luni care sare pe copiii din parc, iar toată lumea râde, deocamdată. Sau un câine de șase kilograme care sare pe picioarele oricui se oprește să-ți vorbească și pe care nu-l ia nimeni în serios, tocmai pentru că are șase kilograme. La toți trei săritul e același lucru: un salut care vrea să ajungă până la fața omului și pe care l-am încurajat, fără să vrem, de fiecare dată. Mai jos ai cum îl schimbi cu un salut cu labele pe podea, fără genunchi în piept și fără țipete.
Regula o știe toată lumea din teorie: patru labe pe podea aduc atenție, labele pe om fac omul să dispară. Partea grea e s-o ții la fiecare intrare pe ușă, cu fiecare om, în fiecare zi. Un câine care sare de douăzeci de ori și reușește o dată a învățat că merită să încerce de douăzeci de ori.
Intri pe ușă fără un cuvânt. Dacă sare, te întorci cu spatele, cu brațele strânse la piept și privirea în tavan, și faci un pas înapoi spre ușă. În clipa în care are toate patru labele jos, te întorci, te lași pe vine și îl saluți cu bucurie, dar cu voce domoală, la înălțimea lui, cu mâna pe pieptul lui. Dacă sare iar, te ridici și te întorci din nou cu spatele. În prima zi o să faci asta de șapte-opt ori la fiecare venire acasă. În a treia zi, o dată.
Când intri, ai în buzunar câteva bucățele de mâncare și le arunci pe podea, lângă picioarele tale, înainte să apuce să sară. Cu nasul în podea, are și labele tot pe podea. După o săptămână, câinele care te aude la ușă se uită în jos, pentru că acolo apar lucrurile bune, iar un câine cu ochii în jos nu sare.
„Șezi” în fața unui om devine singura poziție din care primește mângâieri. Exersezi fără musafiri, de zece ori pe zi: te apropii, spui „șezi”, iar când se așază primește o bucățică bună și o mângâiere cu drag, apoi pleci și revii. La câinii mari și foarte energici merge mai bine pătura, pusă la doi metri de ușă. „Pe pătură” înseamnă culcat acolo până vine cineva la el, iar distanța de ușă îi taie singură din elan.
Cineva din familie iese și intră pe ușă de zece ori la rând, la un minut distanță, ca un musafir. Câinele e în lesă, tu stai la doi metri de ușă, cu lesa lejeră. Dacă la intrare are patru labe pe jos, „musafirul” aruncă o bucățică pe podea și îl mângâie vesel, lăsat pe vine. Dacă sare, „musafirul” iese fără o vorbă, închide ușa și reintră după zece secunde. Zece intrări înseamnă zece minute. Trei zile la rând, cu toți din casă pe rând în rolul musafirului.
Îi rogi să-ți scrie când ajung în fața ușii și le spui o singură frază înainte să intre: „Nu-l atinge până nu stă jos; dacă sare, întoarce-te cu spatele.” Câinele e în lesă, iar tu calci pe lesă la o lungime care îl lasă să stea jos, dar nu să sară, fără să tragi de ea. Când se deschide ușa, cad bucățelele pe podea. După cinci minute, când musafirii s-au așezat și povestesc, îi dai drumul. Musafirul care zice „lasă, nu-mi pasă, îmi plac câinii” are dreptul la părerea lui. Câinele tău are dreptul la o regulă care nu se schimbă după musafir, așa că lesa rămâne.
Când vezi pe cineva venind spre voi să vă vorbească, scurtezi lesa înainte să ajungă, îi ceri câinelui „șezi” și, până se oprește omul, îl lauzi și îi dai o bucățică. Dacă omul vrea să-l mângâie, doar din șezut, cu tine călcând pe lesă. Cel mai greu e cu copiii care vin în fugă spre voi: te pui între câine și copil, cu spatele la copil, și ceri din nou „șezi”. După o lună de asemenea întâlniri, câinele se așază singur când vede pe cineva încetinind.
| Zi | Ce faci |
|---|---|
| 1–3 | Intri și te întorci cu spatele de câte ori e nevoie. Bucățele pe podea la fiecare venire acasă. Numeri săriturile. |
| 1–7 | „Șezi” sau „pe pătură” de zece ori pe zi, fără nimeni la ușă. |
| 3–5 | Repetițiile cu musafirul din casă: zece intrări, zece minute, zilnic. |
| 5–7 | Primul musafir adevărat, cu lesa, fraza de la ușă și bucățelele pe jos. |
| 7 | Compari săriturile din ziua 1 cu cele din ziua 7. Dacă au scăzut, mergi mai departe; dacă nu, citești lista de greșeli. |
Puiul de 8–16 săptămâni. Sare pentru că așa linge botul mamei și al câinilor adulți; e un gest de pui. E vârsta la care se lucrează cel mai ușor și la care toată lumea îl strică: e mic, e drăguț, sare și e luat în brațe. Regula ține din prima zi, pentru toți: te lași pe vine ca să-l saluți, nu-l ridici când sare, bucățica bună vine jos. La o clasă de pui are repetiții cu oameni străini cum acasă n-ai cum să-i dai.
Adolescentul de 6–18 luni. Energie la maximum, autocontrol la minimum. Câinele care părea învățat la cinci luni sare din nou la nouă. Lesa în casă la ora musafirilor, bucățele pe jos și o plimbare de mirosit de douăzeci de minute înainte de vizită, ca să ajungă la ușă cu bateria pe jumătate. Perioada trece, regula rămâne aceeași.
Adultul cu un obicei vechi. Un câine care a sărit cinci ani nu se lasă în trei zile. În prima săptămână o să sară chiar mai tare, pentru că încearcă mai insistent ce mergea înainte. E un semn bun: un obicei care nu mai aduce nimic se stinge treptat, iar înainte să se stingă dă un ultim val. Socotește trei până la șase săptămâni, cu toți din casă pe aceeași regulă.
Seniorul. De obicei se lasă singur, pentru că îl dor încheieturile. Dacă un câine bătrân încă sare, săritul îl doare: îi muți salutul jos, te lași pe vine înainte să ajungă la tine și îi pui pătura lângă ușă. Dacă a început să sară brusc la bătrânețe, după ani în care n-o făcea, întreabă medicul veterinar curant. Schimbările bruște de comportament la seniori au des o explicație medicală.
Cu familia, două-trei săptămâni până intri pe ușă fără să te mai întorci cu spatele. Cu musafirii, șase până la opt săptămâni, pentru că ai mai puține ocazii să exersezi, și de aceea contează atât repetițiile cu musafirul din casă de la pasul 4. La câinii adulți cu obicei vechi, socotește dublu.
Măsori numărul de sărituri la o venire acasă. Îl notezi în prima zi (să zicem opt), după o săptămână (trei), după două (una, apoi stă jos). Al doilea semn e cât îi ia să se așeze când se deschide ușa: la început i-o ceri, apoi o face singur în două secunde, apoi se duce pe pătură de cum aude cheia în ușă. Al treilea e cel mai frumos: când intră cineva, câinele se uită în jos, la podeaua pe care a învățat că apar lucrurile bune.
După o vacanță la rude, după un musafir prea entuziast sau după o perioadă fără exerciții o să vezi pași înapoi, și e normal. Trei zile de intrări cu spatele întors și bucățele pe jos îl aduc înapoi.
O clasă de pui sau un curs de bază îți dă repetițiile care îți lipsesc acasă: zece oameni străini care intră pe rând, la distanța aleasă de instructor, și cineva care vede de pe margine că arunci bucățica cu o secundă prea târziu.
Ce caută cel mai des proprietarii de câini pe internet despre această problemă, cu răspunsul scurt.
Cu o regulă ținută de toată lumea: patru labe pe podea aduc atenție, labele pe om îl fac pe om să se întoarcă cu spatele. La intrare arunci bucățele pe podea înainte să sară, îl înveți „șezi” sau „pe pătură” ca salut și repeți cu cineva din casă care intră pe ușă de zece ori la rând. La musafirii adevărați, lesă și o frază de instrucțiuni înainte să intre.
Pentru că vrea să ajungă la fața ta, cum ling puii botul câinilor adulți, și pentru că i-a reușit de fiecare dată: l-ai atins, i-ai vorbit, te-ai uitat la el, chiar dacă doar ca să-l cerți. Venirea ta acasă e cel mai emoționant moment al zilei lui, iar săritul e felul în care iese emoția. Îi dai altă ieșire: nasul în podea, după bucățele.
Nu. Genunchiul în piept doare, poate răni un câine mic sau un pui, iar pentru câine rămâne tot atenție: te-ai uitat, te-ai mișcat spre el, l-ai atins. Unii îl iau drept invitație la joacă și sar mai sus. Întorsul cu spatele și bucățica aruncată pe podea fac aceeași treabă fără durere și fără să-i dea motiv să se ferească de tine.
Le scrii înainte să ajungă și le spui o frază la ușă: „Nu-l atinge până nu stă jos; dacă sare, întoarce-te cu spatele.” Câinele e în lesă, iar tu calci pe ea la o lungime care îl lasă să stea, dar nu să sară. Dacă musafirul nu se poate abține, câinele stă în altă cameră cât durează vizita; regula lui nu se schimbă după fiecare musafir.
De cele mai multe ori nu. E prea multă bucurie și agitație, de pui sau de adolescent, care iese prin sărit și prin gură, ca la joaca dintre câini. Lucrezi la fel ca la sărit: lesă, bucățele pe podea, alt fel de salut, plus ceva de ros oferit la intrare. Dacă lasă vânătăi, rupe haine sau țintește copiii, chemi un instructor acum, nu peste o lună.
Adesea vin la pachet: aceleași cauze, planuri care se completează.
Dinți ca acele, mâneci rupte, copii care plâng. Mușcatul în joacă e normal la un pui și trece, dar nu singur: tu îl înveți cât de tare are voie să strângă.
Roade, latră, aleargă prin casă la zece seara și tot nu e obosit. Un câine cu prea multă energie se obosește cu capul, iar diferența se vede în câteva zile.
Îl strigi de cinci ori în parc și se uită la tine ca la un străin. Rechemarea se construiește acasă, cu multă bucurie, cu mult înainte să ai nevoie de ea.
La geam, la sonerie, la vecini, când rămâne singur. Câinele latră mereu dintr-un motiv, iar planul începe cu aflarea lui.
La Puppy Class și la cursul de dresaj de bază exercițiile de aici se lucrează în grup, cu distrageri reale și cu feedback la fiecare pas.