Puiul are zece săptămâni. Azi l-ai scos de cinci ori și tot a făcut de trei ori în casă. Sau ai un câine de opt luni care stă douăzeci de minute afară, intră și face pe covorul din hol, mereu în același loc. Sau ai adoptat de o săptămână un adult despre care ți s-a spus că e „curat în casă”, iar el a udat canapeaua de două ori. Toate trei țin de program și de cât de mult te bucuri de el afară. Și se rezolvă la fel: îl scoți mai des decât ți se pare necesar, îl lauzi și îi dai ceva bun chiar acolo, în primele două secunde, și nu-i lași nicio ocazie să facă unde nu trebuie.
Exercițiul, pas cu pas
Câinele habar n-are că „în casă” e greșit și „afară” e corect. Știe doar unde s-au bucurat oamenii de el și unde i-a fost comod. Iar covorul moale din hol, la trei metri de o ușă pe care n-o poate deschide, e foarte comod. Să-l înveți curățenia înseamnă să-i dai locul potrivit atât de des încât să nu mai aibă nevoie de covor, și să faci din fiecare reușită de acolo o mică sărbătoare, până ajunge să prefere iarba.
1. Programul de ieșiri
Îl scoți fără să aștepți să ceară: imediat ce se trezește, inclusiv după ațipelile din timpul zilei; la cincisprezece-douăzeci de minute după fiecare masă și după ce a băut mult; după fiecare joacă mai lungă de cinci minute; înainte de culcare. Între ele, la intervale fixe. La 8–10 săptămâni, la fiecare oră în care e treaz. La trei luni, la două ore. La patru luni, la trei. Un adult sănătos ține patru-șase ore pe zi. În prima săptămână pui alarme pe telefon, pentru că memoria ta nu e un program.
2. O ieșire care chiar folosește
Ieși cu el în lesă, de fiecare dată în același loc, și stai pe loc cinci minute: fără vorbă, fără joacă, fără telefon. Când începe, spui calm un cuvânt („hai, pipi”), ca să-l lege de ce face. În cele două secunde după ce termină, îl lauzi cu voce veselă și îi dai o bucățică bună din buzunarul tău. Dacă trebuie să intri în casă după ea, până te întorci a uitat pentru ce o primește. Urmează cinci minute de plimbare sau de joacă. Dacă în cinci minute n-a făcut nimic, intri cu el în lesă sau îl pui zece minute în țarc, apoi ieșiți din nou.
Aici greșește aproape toată lumea: după ce a făcut, nu intri imediat în casă. Dacă pipi înseamnă sfârșitul plimbării, câinele învață să amâne cât poate ca să mai stea afară și face în casă la două minute după ce ați intrat. De aici vine clasicul „face în casă deși îl scot”.
3. Supravegherea în casă
Între ieșiri, puiul e mereu într-una din trei situații: unde îl vezi (cel mai simplu, cu lesa prinsă de cureaua ta, prin casă), în cușcă sau în țarc de mărimea potrivită, ori afară. Cușca potrivită îi ajunge cât să stea în picioare, să se întoarcă și să se întindă. Dacă e mai mare, își face un colț de toaletă în ea. Semnele că urmează: miroase cu nasul jos, se învârte, se oprește brusc din joacă, pornește spre ușă sau scâncește. La oricare dintre ele, afară, chiar și în brațe.
4. Când apare un accident
Dacă îl prinzi chiar atunci, scoți un „op” scurt, fără ceartă, îl iei în brațe și ieși. Dacă termină afară, te bucuri ca la o victorie: îl lauzi cu voce veselă, îi dai pe loc o bucățică bună, sărbătoriți împreună. Când găsești pata abia după, nu faci nimic. Niciun cuvânt, nicio privire, nicio „lecție”. Cureți cu o soluție enzimatică, una care descompune urina. Înălbitorul și produsele cu amoniac miros pentru nasul lui a urină și marchează locul ca toaletă, deci nu le folosești. O pată curățată pe jumătate e o invitație, iar nasul lui o găsește mult după ce tu nu mai simți nimic.
5. Jurnalul
O săptămână notezi, pe hârtie sau în telefon: ora, afară sau înăuntru, pipi sau caca, ce s-a întâmplat în cele douăzeci de minute dinainte. După șapte zile se vede tiparul. Toate accidentele la un sfert de oră după masă? Ieși mai devreme. Toate pe covorașul de la ușă? Voia afară și n-a știut cum să-ți spună. Toate când lucrai în cealaltă cameră? Prea mult spațiu, prea devreme. Jurnalul corectează programul tău. Câinele n-are nimic de corectat.
Un clopoțel agățat de clanță îi dă o cale să ceară. La început îl atingi tu cu laba lui înainte de fiecare ieșire, apoi îl atinge singur, iar ușa se deschide pe loc. Mulți câini îl învață în două săptămâni. Câțiva îl folosesc apoi ca să ceară plimbare la fiecare zece minute, și atunci îl dai jos.
6. Situații care seamănă, dar sunt altceva
- Pipi de emoție. Pui sub un an care scapă câteva picături când vii acasă, când te apleci peste el sau când îl ceartă cineva. E un reflex, educația n-are ce căuta aici, și trece cu vârsta dacă nu-l faci mai rău. Îl saluți calm, lăsat pe vine, din lateral, fără să-l fixezi cu privirea, și la venirea acasă mergeți direct afară.
- Marcarea. Masculi necastrați, cantități mici, pe obiecte verticale, în case noi sau când vin musafiri cu câini. Ajută supravegherea, curățatul cu soluție enzimatică și o discuție cu medicul veterinar curant despre castrare, care scade marcarea la mulți câini, nu la toți.
- Adultul adoptat. Orice ți s-ar fi spus, două săptămâni îl tratezi ca pe un pui: program, lesă prin casă și multă bucurie afară, la fiecare reușită. Casa ta e nouă, iar regulile vechi n-au venit cu el.
- Covorașele absorbante. Dacă nu poți ieși (etajul zece, pui încă nevaccinat, iarnă grea), covorașul e o etapă. Trecerea de pe covoraș afară e însă o a doua educație: muți covorașul treptat spre ușă, apoi afară. Dacă poți ieși, e mai simplu direct afară.
Prima săptămână (pui de zece săptămâni)
| Când |
Ce faci |
| La trezire |
Afară imediat, în brațe până la ușă. Când face, laudă și o bucățică bună în două secunde. Apoi micul dejun. |
| La 15–20 de minute după masă |
Afară, același loc, cinci minute. |
| În timpul zilei |
Afară la fiecare oră în care e treaz și după fiecare joacă; între ieșiri, lesa prinsă de curea sau țarcul. |
| Seara |
Ultima masă cu trei ore înainte de culcare; ultima ieșire chiar înainte să stingi lumina. |
| Noaptea |
Una-două ieșiri, cu lumină slabă, fără vorbă, fără joacă. |
| Ziua 7 |
Recitești jurnalul, vezi unde și când au fost accidentele și muți orele. Câinele rămâne cum e. |
Pe vârste
8–12 săptămâni. Vezica e mică și controlul nu e încă format: fizic, nu poate să „țină” mai mult de o oră când e treaz. La vârsta asta accidentele țin de program. Una-două ieșiri pe noapte, cu alarma pusă înainte de ora la care se trezește de obicei.
3–6 luni. Intervalul crește cu aproximativ o oră pe lună. Pe la patru-cinci luni vin regresele: dinții, primele distrageri serioase afară (e prea ocupat să se uite în jur ca să mai facă), hormonii de la începutul adolescenței. Ții programul încă două săptămâni după ultimul accident, apoi îi dai libertate cameră cu cameră. Cei mai mulți pui sunt curați pe la patru-șase luni, dacă programul a fost ținut. Rasele mici au adesea nevoie de mai mult.
6–18 luni. Câinele „curat” face din nou în casă: în casa nouă, la rude, când a venit alt câine. Pentru el regula era „în casa aia”, nu „în orice casă”. În fiecare loc nou, două-trei zile de program ca la pui. La masculii necastrați începe marcarea, care e altă poveste decât educația la curățenie.
Adultul. Un câine care a trăit mereu în curte nu știe ce înseamnă „înăuntru”. Un adult adoptat vine cu regulile altei case. Trei până la șase săptămâni de program strict, exact ca la pui, cu lesa prin casă și laude afară de fiecare dată când reușește. Învață mai repede decât un pui, pentru că poate ține mai mult; trebuie doar să afle unde.
Seniorul. Pete pe culcuș după somn, pipi scăpat din mers, câinele care face în casă și pare el însuși surprins: incontinență, infecții, boli de rinichi sau declin cognitiv. Toate sunt pentru medic, niciuna pentru dresaj. Ieșiri mai dese, culcuș care se spală ușor și niciun reproș unui câine care nu mai simte când i se întâmplă.
Greșelile frecvente
- Nasul în pipi și cearta de după. Câinele nu leagă cearta de ce a făcut acum o oră. O leagă de tine și de pipi. Învață să facă unde nu-l vezi (după canapea, în altă cameră) și, mai rău, să nu mai facă în fața ta nici afară, exact când ai vrea să te bucuri de el.
- Aștepți să ceară. Puii mici nu cer, nici nu știu că pot. Tu îl scoți după program și, cu timpul, îl înveți să ceară cu clopoțelul sau mergând la ușă.
- Intri imediat după ce a făcut. Așa îl înveți să amâne, cum scrie mai sus.
- Toată casa din prima zi. Un pui de zece săptămâni liber prin cinci camere are cinci toalete. Libertatea vine cameră cu cameră, după săptămâni fără accidente.
- Curățat cu amoniac sau înălbitor. Pentru nasul lui, locul miroase a toaletă folosită. Soluție enzimatică, lăsată să acționeze.
- Covorașul mutat întruna. Azi în baie, mâine în hol, poimâine în bucătărie: câinele învață că toaleta e oriunde găsește ceva moale pe jos.
- Apa luată de la prânz. Un pui are nevoie de apă toată ziua. Deshidratat, face urină concentrată și riscă infecții. Cel mult muți ultima băutură mare cu o oră-două înainte de culcare.
- Pedeapsa „la locul faptei”, ore mai târziu. Câinele care „pare vinovat” când îl duci la pată nu știe ce a făcut. A învățat doar că pata plus tonul tău înseamnă necaz.
Cât durează și cum îți dai seama că merge
Cu program strict și supraveghere, accidentele se răresc în două-patru săptămâni la un pui și în două-șase la un adult. „Curat” înseamnă patru săptămâni fără niciun accident în casă, cu supravegherea de la pasul 3. Abia după aceea îi dai mai multă libertate, câte o cameră la două săptămâni. Majoritatea puilor devin de încredere pe la patru-șase luni. Până atunci, un pui „curat” e un pui cu un program bun.
Semnele că merge vin într-o anumită ordine. Accidentele din jurnal scad de la zilnic la săptămânal. Câinele face în primul minut afară, în locul lui, când aude cuvântul. Începe să meargă singur la ușă sau să atingă clopoțelul. Iar într-o zi se așază în fața ușii și se uită la tine cu o insistență pe care n-ai mai văzut-o. Regresele după mutări, vizite sau boli sunt normale; trei zile de program ca la pui îl aduc înapoi.
Când chemi un instructor
- un câine adult, curat de mult, începe brusc să facă în casă: întâi medicul veterinar curant, pentru că infecțiile și alte boli sunt cauza cea mai des întâlnită, și abia după aceea dresajul;
- un pui care face foarte des, câte puțin, se încordează sau are urme de sânge: la medic, azi;
- ai ținut programul patru săptămâni, cu jurnal, și accidentele nu scad. Un instructor găsește de obicei dintr-o ședință unde scapă lucrurile: prea multă libertate, ieșiri prea rare, lauda și bucățica venite prea târziu;
- puiul nu face afară pentru că îi e frică de stradă, de mașini sau de alți câini și se ține până intră în casă. Atunci problema e frica, și la ea se lucrează întâi;
- face în casă doar când rămâne singur, cu scâncete, ușa roasă sau salivă multă. Asta e o problemă de separare, și pe ea o rezolvi.
Aproape orice clasă de pui începe cu întrebarea asta. Acolo afli că toți ceilalți au același covor în hol.