Educație
Se ascunde când iei hamul din cuier sau înhață lesa ca pe o frânghie. Frica și joaca le rezolvi la fel: îl ajuți să lege hamul și lesa de lucruri bune.
Iei hamul din cuier și câinele a și dispărut sub masă. Altul rămâne pe loc, dar când îi treci hamul peste cap se lasă pe burtă și încremenește, iar afară merge ca un robot primele zece minute. Și mai e puiul de trei luni care înhață lesa de cum o simte și trage de ea ca de o frânghie, mârâind de fericire. Avem aici trei situații diferite: frica de ham, frica de lesă (sau de ce urmează după ea) și joaca. Le rezolvi pe toate pe același drum: îl ajuți, pas cu pas și în ritmul lui, să lege echipamentul de lucruri bune.
Uită-te atent la el o săptămână. Pleacă de cum vede hamul sau abia când îl atingi cu el? Când îi treci ceva peste cap? La clicul cataramei? La zgomotul cârligului de lesă lângă ureche? Sau fuge pentru că hamul anunță de obicei plecarea ta, mașina, medicul? Fiecare răspuns te duce la alt punct de pornire.
Apoi verifici hamul. Unul care roade la subraț, apasă pe gât sau pe umăr ori se strânge când câinele se așază îl doare, pur și simplu. Destui câini „care nu suportă hamul” nu suportă de fapt hamul ăla anume. Un ham bun lasă umerii liberi, ține curelele la cel puțin două degete de subraț și se pune fără să treacă ceva strâns peste cap. Pentru câinii care se tem de ce le trece peste cap, cele mai ușoare sunt hamurile care se deschid complet, cu catarame pe ambele părți.
Repeți fiecare pas câteva zile, în ședințe de două-trei minute, până când câinele arată relaxat sau chiar bucuros. Dacă la un pas se îndepărtează, se lasă jos, își linge buzele sau se uită în altă parte, te întorci la pasul de dinainte.
Mulți câini nu se tem de lesa propriu-zisă. Se tem de ce vine după ea, pentru că au învățat că lesa înseamnă sfârșitul joacei în parc sau urcatul în mașină.
Puiul care mușcă lesa nu se teme de nimic. Se joacă: lesa se mișcă, îi atârnă exact în dreptul botului, iar tu reacționezi de fiecare dată când trage. Pentru el e un joc excelent.
Puiul. Cel mai bun moment. Hamul pus câteva secunde din primele zile, în casă, cu mâncare, înainte să ai nevoie de el afară. Lesa prinsă de ham și lăsată să se târască prin casă câteva minute, cât vă jucați și ești cu ochii pe el. La vârsta asta mușcatul lesei e de așteptat, iar jucăria de tras te scoate din încurcătură.
Adolescentul (6–18 luni). Puiul care accepta orice începe să protesteze. Se întoarce, fuge cu hamul în dinți, nu mai vine când vede lesa. Scurtezi pașii, reiei de unde merge ușor și nu lași pusul hamului să devină o fugăreală prin casă. Fuga de lesă înseamnă la vârsta asta, de cele mai multe ori, că lesa a ajuns să anunțe sfârșitul distracției.
Adultul adoptat. Mulți câini adoptați n-au purtat ham în viața lor, iar unii au amintiri proaste cu prinsul de gât. Începi de la pasul 1, chiar dacă ți se pare exagerat. În primele săptămâni, un ham pus o dată și lăsat pe el toată ziua (dacă e comod, sigur și ești prin preajmă) îl poate stresa mai puțin decât un ritual de pus și scos de două ori pe zi.
Seniorul. Un câine bătrân care începe să refuze hamul are uneori dureri de umeri sau de gât, ori îi vine greu să ridice un picior ca să intre în ham. Îi iei un ham care se închide pe lateral, fără ridicat de labă, iar dacă refuzul e nou, întrebi medicul veterinar.
La un pui, de la câteva zile la două săptămâni. La un câine adult care se teme de ham, de obicei două până la șase săptămâni de ședințe scurte, în fiecare zi. Puiul care mușcă lesa se potolește pe măsură ce crește și primește alternative; cei mai mulți își pierd interesul pe la cinci-șase luni.
Semnele bune vin cam în ordinea asta. Nu mai pleacă din cameră când vede hamul. Vine singur spre el. Își bagă singur capul prin el. Dă din coadă la clicul cataramei. Într-o zi îl găsești lângă ușă de cum iei hamul din cuier. Afară merge cu corpul moale și mirosind, fără mersul acela de robot. Dacă imediat după ce i-ai pus hamul se scutură tot, ca după baie, a fost prea mult, iar data viitoare cobori un pas.
Un instructor care lucrează doar cu recompense îți arată până unde suportă câinele tău și cum împingi treptat limita asta. Vede, în plus, ce fac mâinile tale fără să-ți dai seama, și de multe ori de acolo pornește problema. La clasa de pui, hamul și lesa sunt printre primele lucruri pe care le exersăm.
Ce caută cel mai des proprietarii de câini pe internet despre această problemă, cu răspunsul scurt.
Întâi verifici că hamul se potrivește: două degete sub fiecare curea, umerii liberi, nimic pe subraț. Apoi mergi în pași mici, câteva zile fiecare: hamul pe jos cu bucățele pe el, atingeri de o secundă, capul băgat singur prin ham după o bucățică, clicul cataramei exersat separat. Un ham care se deschide complet îi ajută pe câinii care se tem de ce le trece peste cap.
De obicei pentru că lesa a ajuns să anunțe ceva neplăcut: sfârșitul joacei în parc, plecarea ta, drumul la medic. Uneori îl sperie zgomotul cârligului lângă cap sau a fost înhățat brusc de zgardă. Prinzi și desprinzi lesa de mai multe ori pe plimbare, de fiecare dată cu o bucățică, și o folosești și acasă, la lucruri plăcute.
Puiul se joacă: lesa se mișcă și tu tragi înapoi. Te oprești, ții lesa moale și nu tragi; un joc de tras fără partener se stinge repede. Iei la plimbare o jucărie lungă de tras și i-o oferi înainte să apuce lesa. Plimbările scurte, cu pauze de mirosit, ajută mult, pentru că un pui obosit mușcă mai mult.
La plimbare, pentru cei mai mulți câini, un ham bine potrivit e mai blând, pentru că presiunea se împarte pe piept în loc să cadă pe gât. Zgarda poate rămâne pentru plăcuța cu telefonul. La câinii care trag sau se zbat, lesa prinsă doar de zgardă apasă pe gât, iar câinele leagă disconfortul de lesă.
La pui, de obicei de la câteva zile la două săptămâni. La un adult care se teme, două până la șase săptămâni de ședințe scurte, zilnice. Știi că merge când nu mai pleacă din cameră la vederea hamului, își bagă singur capul prin el și afară merge relaxat, cu nasul în iarbă.
Adesea vin la pachet: aceleași cauze, planuri care se completează.
Se proptește în labe la colțul străzii sau se trântește cu burta în sus. Aproape întotdeauna are un motiv, iar de motiv depinde ce faci.
Dinți ca acele, mâneci rupte, copii care plâng. Mușcatul în joacă e normal la un pui și trece, dar nu singur: tu îl înveți cât de tare are voie să strângă.
Brațul întins, umărul care doare, câinele care gâfâie cu limba scoasă. Trasul în lesă e obiceiul cel mai exersat dintre toate, pentru că îi iese de fiecare dată.
Tremură în sala de așteptare, mârâie la forfecuța de unghii, fuge de perie. Frica de atins se învață dintr-o singură întâmplare și se dezvață în pași mici.
La Puppy Class și la cursul de dresaj de bază exercițiile de aici se lucrează în grup, cu distrageri reale și cu feedback la fiecare pas.