Comportament
Acasă e cel mai blând câine, pe trotuar se aruncă la orice om cu glugă. Lătratul are un motiv, iar planul pornește de la distanța la care încă e liniștit.
De știut. Dacă reactivitatea a apărut brusc la un câine adult sau s-a agravat repede, mergi întâi la medicul veterinar al câinelui: durerea, problemele de tiroidă și vederea sau auzul care slăbesc îl fac mai ușor de speriat.
Ești pe trotuar și din față vine un bărbat cu glugă. Câinele tău, care acasă doarme cu capul pe piciorul tău, se ridică în două labe, latră și se aruncă în lesă. Omul se dă la o parte și se uită urât, iar cineva din spate zice „țineți-vă câinele”. Tu te înroșești și grăbești pasul. Alt câine latră doar la cei care se opresc să-l mângâie, altul doar la alergători, altul doar seara. Aici e vorba de câinele care latră și se repede la oameni pe stradă: de ce o face, ce înrăutățește lucrurile și cum lucrezi, pas cu pas, ca plimbarea să fie iar o plimbare.
Instructorii îi spun reactivitate: câinele reacționează mult mai tare decât ar cere situația la un lucru anume, aici la oameni. Pe dinafară arată la fel, cu lătrat, salturi în lesă, mârâit. Pe dinăuntru motivele diferă, iar planul se face după motiv.
Frica. E motivul cel mai des. Câinele n-a întâlnit destui oameni diferiți când era pui, în perioada în care se obișnuia ușor cu lumea (până pe la 3–4 luni), sau a trecut printr-o întâmplare urâtă. Latră ca omul să plece, iar omul chiar pleacă, așa că data viitoare latră iar. Îl recunoști după corpul tras înapoi, cu greutatea pe picioarele din spate, coada jos, urechile lipite de cap și lătratul ascuțit. Uneori, imediat după, se ascunde în spatele tău.
Anumiți oameni. Mulți câini nu latră la „oameni” în general. Latră la bărbații înalți, la cei cu pălărie, glugă sau umbrelă, cu baston sau cu cărucior, la copiii care aleargă, la oamenii care se uită fix la ei sau se apleacă deasupra lor. Notează o săptămână la cine latră și de cele mai multe ori o să vezi un tipar.
Frustrarea. Aici câinele vrea să ajungă la om să-l salute, iar lesa îl ține pe loc. Tensiunea iese pe gură. Coada e sus și dă larg din ea, corpul e aplecat înainte, iar lătratul are pauze de scâncit. Lăsat liber, câinele ăsta sare pe om să-l lingă pe față.
Paza. Latră mai ales lângă casă, pe scară, la poartă sau în mașină. Ori când stai pe o bancă și se apropie cineva de tine.
Durerea. Când îl doare spatele, șoldul sau urechile, câinele suportă mai puțin orice și reacționează mai repede. Dacă reactivitatea a apărut brusc la un câine adult care n-o avea, durerea e primul lucru pe care îl verifici.
Genele și rasa. Unele rase, făcute să păzească sau să fie cu ochii pe străini, ajung aici mai ușor. Cu ele lucrezi la fel, doar că îți trebuie mai multă răbdare.
În realitate e aproape mereu un amestec: un câine nesigur care a aflat, plimbare după plimbare, că lătratul ține oamenii la distanță.
Smucitul de lesă și „nu!” strigat. Se oprește o clipă, pentru că l-ai speriat. Învață însă că atunci când apare un om, vine și ceva neplăcut de la tine. Data viitoare e și mai încordat.
Zgărzile cu țepi, cu șoc sau cele care strâng gâtul. La un câine care latră de frică adaugă durere exact în clipa în care vede ce îl sperie. Unii câini tac, și asta e varianta cea mai periculoasă: au învățat să nu mai avertizeze, frica a rămas, iar următorul pas poate fi o mușcătură fără niciun lătrat înainte. Noi nu le folosim și nu le recomandăm.
„Lăsați-l să vă miroasă, să vadă că sunteți de treabă.” Un om care se apropie de un câine speriat, oricât de blând ar fi, îl pune exact în situația de care se teme cel mai tare. Multe mușcături se întâmplă fix atunci. Câinele n-are de unde să știe că trecătorul are intenții bune.
Să-l duci prin mulțime „ca să se obișnuiască”. Piața sâmbăta, stația de autobuz la ora de vârf. Medicii comportamentaliști îi spun „inundare”. Câinele e copleșit, iar frica lui crește în loc să scadă.
Cearta de după. Episodul s-a terminat, omul a plecat. Pentru câine, cearta de acum nu se mai leagă de nimic.
Să nu mai ieși deloc. Câinele are nevoie de mișcare și de mirosit, iar un câine plictisit și încărcat reacționează mai repede. Ce trebuie schimbat e felul plimbării.
Fiecare lătrat la un om e un exercițiu pentru următorul. În primele săptămâni încerci să-l pui cât mai rar în situația asta:
Te așezi pe o bancă în parc, cu o pungă de bucățele bune (pui fiert, brânză), și te uiți de departe la oamenii care trec. Cauți distanța de la care câinele vede omul, se uită la el, dar încă mănâncă și încă se poate întoarce spre tine. Pot fi 15 metri, pot fi 60. De acolo lucrezi. Dacă se încordează, nu mai ia mâncarea sau latră, ești prea aproape și te retragi, fără ceartă.
De la distanța asta, de câte ori apare un om, câinele primește de la tine ceva foarte bun. Apare omul, vin bucățelele. Pleacă omul, se opresc. Specialiștii îi spun desensibilizare și contracondiționare: îl obișnuiești treptat cu ce îl sperie și legi lucrul ăla de ceva plăcut.
Multor oameni le place varianta „uită-te la ăla”. Când câinele se uită la om, spui un cuvânt („uite!”) și îi dai bucățica. După o vreme câinele vede omul și se întoarce singur spre tine, de parcă ar zice „l-am văzut, unde-i bucățica?”. Când se întâmplă asta, știi că s-a pornit schimbarea.
În câteva săptămâni distanța scade de la sine. N-o forțezi tu. Te apropii cu câțiva metri doar după ce a fost relaxat la distanța de acum mai multe zile la rând.
Dacă a încercat vreodată să muște sau nu ești sigur, obișnuiește-l cu o botniță tip coș, în care poate gâfâi, bea și mânca. O introduci încet, câteva zile, cu bucățele puse înăuntru, până își bagă singur botul în ea. Frica rămâne, botnița n-o rezolvă. Îți dă însă liniștea de care ai nevoie ca să lucrezi, iar câinele simte când ești liniștit.
„Nu-l mângâiați, vă rog, lucrăm la ceva.” O propoziție scurtă, fără scuze lungi. Unii pun câinelui un ham sau o lesă galbenă, ori o inscripție „am nevoie de spațiu”. În multe țări galbenul e cunoscut ca semnul pentru „nu vă apropiați”, dar nu te baza că îl știe toată lumea.
| Zi | Ce faci |
|---|---|
| 1–2 | Jurnal: la cine latră, de la ce distanță, la ce oră. Plimbările mutate în orele goale. |
| 1–7 | Întoarcerea veselă, de 5 ori pe zi acasă, apoi pe strada goală. |
| 3 | Prima ședință pe bancă, 10 minute, ca să găsești distanța la care rămâne liniștit. |
| 4–7 | O ședință scurtă pe zi de la distanța de lucru: apare omul, vine bucățica bună. Plimbări de miros, cu lesa lungă, în locuri fără oameni. |
| 7 | Citești jurnalul. Câte episoade au fost? De la ce distanță? Dacă nu s-a schimbat nimic sau a mușcat, suni un specialist. |
Dacă reactivitatea a apărut brusc sau s-a agravat repede, mergi întâi la medicul veterinar al câinelui. Durerea (artroză, spate, dinți, urechi), problemele de tiroidă, vederea sau auzul care slăbesc îl sperie mai ușor și îl fac să reacționeze mai repede. Un câine care vede prost observă omul abia când e lângă el, iar surpriza îl sperie. La câinii foarte anxioși, medicul poate propune un tratament care să le scadă frica, ca să poată învăța. Asta se hotărăște la consult, nu acasă.
Mirositul îl liniștește. Un câine care adulmecă fără grabă, cu nasul în iarbă, are pulsul mai jos decât unul care scanează strada. Plimbările lungi de miros, în locuri fără oameni, și jocurile de căutare acasă descarcă o parte din tensiunea adunată. La antrenamentele noastre de mantrailing vedem și ceva mai interesant. Câinele reactiv la oameni ajunge să caute un om, să-l găsească la capătul urmei și să primească de la el bucățica preferată. Pentru mulți, omul de la capătul urmei e primul străin care aduce ceva bun. Nu e un tratament de sine stătător și nu ține locul pașilor de mai sus. Ajută însă, și se vede.
O ședință de evaluare cu un instructor sau cu un medic comportamentalist pornește de la câinele tău și de la jurnalul tău. După ea știi ce anume îl pornește și cum mergi mai departe.
Ce caută cel mai des proprietarii de câini pe internet despre această problemă, cu răspunsul scurt.
Pentru că de obicei latră la anumite lucruri: bărbați înalți, glugi, pălării, umbrele, bastoane, copii care aleargă, oameni care se uită fix la el sau se apleacă deasupra lui. Ține o săptămână un jurnal cu cine, unde și de la ce distanță. Din tipar afli de unde începi și ce ocolești la început.
Cel mai des e frică sau frustrarea că e ținut în lesă. Ori vrea ca omul să plece, ori vrea să ajungă la el și nu poate. Situația rămâne serioasă: un câine speriat poate mușca dacă omul vine prea aproape. Dacă a mușcat sau a încercat, lucrează cu un specialist și obișnuiește-l cu botnița.
Nu. Un străin care se apropie de un câine speriat îl pune exact în situația de care se teme cel mai tare, iar multe mușcături se întâmplă atunci. Spune politicos „nu-l mângâiați, vă rog, lucrăm la ceva” și îndepărtează-te. Câinele se obișnuiește cu oamenii de la distanță, în ritmul lui, fără atingeri forțate.
De obicei câteva săptămâni până vezi o schimbare și câteva luni până la plimbări relaxate pe trotuare obișnuite. Primul semn bun e când vede un om și apoi se întoarce singur spre tine. Durata depinde de cât de mare e frica, de câte episoade mai are pe săptămână și de cât de des lucrați de la distanța potrivită.
Nu o recomandăm. Poate opri lătratul pe moment, prin durere, dar adaugă frică exact când câinele vede omul. Unii câini învață să nu mai avertizeze și trec direct la mușcătură. Cu un ham bun, o lesă de 2–3 metri, întoarcerea veselă și lucrul de la distanță obții schimbări care rămân.
Un comportament apărut brusc sau schimbat fără motiv aparent poate avea o cauză medicală. Pentru detalii complete, consultați medicul veterinar curant al câinelui dumneavoastră.
Adesea vin la pachet: aceleași cauze, planuri care se completează.
Vede un câine la 50 de metri și explodează: latră, sare în lesă, nu mai aude nimic. Liber în parc e alt câine. Reactivitatea se lucrează de la distanță, în săptămâni.
Dispare sub pat când vin musafiri sau se lipește de asfalt când vede un bărbat cu glugă. Frica de oameni se lucrează de la distanță, în ritmul câinelui.
Un mârâit lângă culcuș, o mână prinsă „din senin”. Câinele îți spune ceva de fiecare dată înainte să muște, iar cauza se găsește aproape mereu, dacă știi unde să te uiți.
La geam, la sonerie, la vecini, când rămâne singur. Câinele latră mereu dintr-un motiv, iar planul începe cu aflarea lui.
O ședință de evaluare îți spune de unde pleci și ce plan are sens pentru câinele tău. Programul de corectare comportamentală lucrează apoi pas cu pas, doar prin recompensă.