Comportament
Se lipește de zid la fiecare autobuz, trage spre casă după doi pași sau se așază pe trotuar. Frica de trafic se lucrează, de la distanță și în ritmul câinelui.
De știut. Dacă frica de trafic a apărut brusc la un câine adult sau bătrân, mergi întâi la medicul veterinar curant: auzul sau văzul slăbite și durerea fac mașinile mai înfricoșătoare.
Trece un autobuz și câinele se lipește de zid, cu coada între picioare. Poate l-ai adoptat de la țară, unde a crescut într-o curte, și orașul e pentru el o lume nouă. Poate mergea liniștit pe trotuar până în ziua în care o motocicletă a accelerat chiar lângă el, iar de atunci trage spre casă după doi pași. Sau ai un pui care se așază în mijlocul trotuarului și nu mai face niciun pas. Plimbarea e de două-trei ori pe zi, așa că frica asta te obosește repede și pe tine. Se lucrează bine, cu o condiție: mergi în ritmul câinelui, nu în al tău.
De cele mai multe ori nu e un singur motiv. Când vezi cum s-a format frica, știi și de unde începi.
Puii au o perioadă, cam până la 12–14 săptămâni, în care se obișnuiesc ușor cu ce văd și aud. Un câine care a trăit perioada asta într-o curte la țară, într-un adăpost sau într-o crescătorie fără zgomot de oraș poate simți traficul ca pe ceva străin și amenințător și la trei ani.
O mașină care a trecut prea aproape, un claxon chiar lângă urechea lui, o bicicletă care l-a atins, o motocicletă cu toba spartă. La unii câini ajunge o singură dată, și frica se întinde apoi peste tot traficul.
Câinii care se tem de artificii, de tunete sau de aspirator se tem des și de camioane, de autobuze, de frânele care scârțâie. E aceeași sensibilitate, pe alt sunet.
Unii câini sunt mai prudenți din naștere. Câinii de pază de turmă și metișii lor au fost crescuți pentru liniștea câmpului și uneori le e mai greu în oraș.
Un câine bătrân care vede sau aude mai prost nu mai observă mașina din timp. O descoperă când e deja lângă el, iar surpriza sperie.
Mulți câini adolescenți, între 6 și 14 luni, trec printr-o fază în care se sperie de lucruri pe care până atunci le ignorau. Dacă frica a apărut atunci, de multe ori trece, cu condiția să nu ajungă să se sperie iar și iar în lunile acelea.
Coada jos sau între picioare, urechi lipite, corpul aplecat, mers lipit de clădiri, opriri bruște, tras înapoi spre casă, privit în toate părțile, gâfâit, tremurat. Și un semn pe care mulți îl ratează: refuză mâncarea. Un câine care nu ia nici bucățica lui preferată e prea speriat ca să învețe ceva în clipa aia. Unii încearcă să fugă și ies din zgardă. Aici e partea periculoasă, pentru că un câine speriat fuge des exact spre stradă.
Asta se numește inundare: câinele e copleșit de frică și n-are pe unde să plece. Uneori încremenește, iar tu crezi că s-a liniștit. S-a închis în el. Data viitoare frica e mai mare.
Câinele care vrea spre casă și e târât spre stradă învață că la plimbare n-are scăpare. Pe deasupra, zgarda i se strânge pe gât tocmai când e cel mai speriat.
Un câine ținut în casă pierde și puținul cu care se obișnuise. Pierde și mișcarea, și mirositul, de care are nevoie zilnic.
Frica nu e încăpățânare. Cearta îi mai dă un motiv să se teamă de plimbare.
La un pui mic, în primele zile, uneori asta e singura variantă și nu face frica mai mare. Dar un câine care nu pune niciodată labele pe pământ lângă un zgomot nu învață nimic despre el. Mai bine îi dai distanță.
Un câine speriat de trafic care scapă din lesă e cel mai mare risc din toată povestea. Restul planului vine după.
Câteva săptămâni, plimbările lungi le faci acolo unde câinele e relaxat: parcuri liniștite, câmp, marginea orașului, străzi interioare. Dacă până acolo trebuie să treci printr-o zonă aglomerată, o traversezi repede, la ora cea mai liniștită, sau îl duci cu mașina. În locurile astea se descarcă, miroase, se joacă și își recapătă pofta de ieșit.
Stai pe o bancă sau pe iarbă, departe de o stradă cu trafic moderat. Câinele vede și aude mașinile, dar încă mănâncă și se poate uita la tine. Poate fi 30 de metri de o stradă liniștită. Poate fi 200 de metri de un bulevard. Asta e distanța ta de lucru. Dacă refuză mâncarea, gâfâie sau vrea să plece, ești prea aproape.
De la distanța de lucru, de fiecare dată când trece o mașină (mai ales una mare sau zgomotoasă), câinele primește o bucățică foarte bună: pui fiert, brânză, ce îl face să sară în sus de bucurie. Trece mașina, vin bucățelele. Se face liniște, bucățelele se opresc. Sesiunile țin 5–10 minute, apoi mergeți în locul lui liniștit și îl lași să miroasă cât vrea.
Specialiștii îi spun desensibilizare și contracondiționare. Pe românește: îl obișnuiești treptat, de la distanță, și legi zgomotul de ceva plăcut. După câteva săptămâni aude camionul și se întoarce spre tine, așteptând bucățica. Abia atunci te apropii cu câțiva metri, niciodată mai mult decât duce el.
Dacă pe câinele tău îl sperie mai ales zgomotul, lucrezi și acasă, cu înregistrări de trafic, camioane, claxoane, autobuze. Le pornești la un volum foarte mic, aproape neauzit, în timp ce mănâncă sau se joacă. Ridici volumul foarte încet, de la o zi la alta. Dacă ridică îngrijorat capul, ai urcat prea mult. Înregistrările nu țin locul lucrului pe stradă, însă îl fac mai ușor.
Când e relaxat la distanță, începi plimbări scurte pe străzi liniștite, cu ieșire ușoară spre parc. Cinci minute bune fac mai mult decât o jumătate de oră de tras de lesă. Te oprești mereu înainte să ajungă la limită.
| Zi | Ce faci |
|---|---|
| 1 | Ham, plăcuță, lesă dublă. Notezi traseele și momentele în care se sperie. |
| 1–7 | Plimbările lungi doar în locuri liniștite. Prin zonele aglomerate treci cât mai rar și mai repede. |
| 2 | Prima sesiune pe bancă, departe de stradă, ca să afli distanța de lucru. |
| 3–7 | O sesiune pe zi, de 5–10 minute: trece mașina, vine bucățica. Acasă, înregistrări la volum minim în timpul mesei. |
| 7 | Mănâncă mai ușor la distanța de lucru? Se întoarce spre tine la zgomot? Dacă nu, sau dacă frica a crescut, chemi un specialist. |
Dacă frica a apărut brusc la un câine adult care mergea liniștit prin oraș, sau la un câine trecut de 8–9 ani, mergi întâi la medicul veterinar curant. Când auzul sau văzul slăbesc, mașinile apar din senin. Durerea de articulații, de spate sau de urechi scade răbdarea câinelui cu orice. La câinii bătrâni, îmbătrânirea creierului poate aduce frici noi. Iar la câinii cu o frică foarte mare de zgomote, medicul poate propune un tratament care să scadă frica destul cât câinele să poată învăța. Asta se hotărăște doar la consult.
Câinele care adulmecă se liniștește. Plimbările lungi de miros, pe lesă lungă, în locuri fără trafic, îi scad agitația pentru tot restul zilei, iar un câine mai calm acasă pleacă la plimbarea prin oraș cu mai puțină tensiune strânsă în el. La antrenamentele de urmărire vedem des câini timizi care, cu nasul pe urmă, trec pe lângă zgomote care la o plimbare obișnuită i-ar fi oprit pe loc. Îi prinde treaba.
Un joc simplu ajută și el: arunci câteva bucățele în iarbă, la distanța de lucru. Câinele nu mai scanează strada, caută cu nasul.
Un instructor te învață să vezi frica înainte să explodeze și construiește pașii în ritmul câinelui tău. La cazurile grele lucrează împreună cu medicul veterinar.
Ce caută cel mai des proprietarii de câini pe internet despre această problemă, cu răspunsul scurt.
Cel mai des pentru că n-a cunoscut zgomotul orașului în primele 3 luni de viață, când puii se obișnuiesc ușor cu lumea. Mai sunt sperieturile (o mașină trecută foarte aproape, un claxon), sensibilitatea la zgomote în general, temperamentul prudent și, la câinii bătrâni, auzul și văzul slăbite. Notează când se sperie: din notițe vezi ce anume îl deranjează.
De obicei nu. Ținut lângă un bulevard aglomerat, câinele e copleșit și uneori încremenește, ceea ce seamănă cu liniștea, dar frica crește. Merge când pornești de la o distanță la care încă mănâncă și se uită la tine, legi fiecare mașină de o bucățică bună și te apropii doar după ce a fost relaxat zile la rând.
Nu-l trage. Verifică să poarte un ham din care nu iese, întoarce-te calm acolo unde se simte bine și fă plimbările lungi în locuri liniștite, chiar dacă trebuie să-l duci cu mașina. Străzile care îl sperie le lucrezi separat, în sesiuni scurte, de la distanță. Câinele care se oprește îți arată că a trecut de limita lui.
Primele schimbări (mănâncă mai ușor, se întoarce spre tine la zgomot) apar des după două-trei săptămâni de lucru zilnic. Plimbările relaxate pe străzi obișnuite pot cere câteva luni. La câinii crescuți departe de oraș, unele zone foarte aglomerate rămân grele toată viața, și e în regulă să le ocolești.
Da, ca ajutor, mai ales la câinii pe care îi sperie sunetul. Le pornești foarte încet în timp ce câinele mănâncă sau se joacă și dai volumul mai tare de la o zi la alta, puțin câte puțin. Dacă ridică îngrijorat capul, dai mai încet. Nu țin locul lucrului pe stradă, dar fac primii pași afară mai ușori.
Un comportament apărut brusc sau schimbat fără motiv aparent poate avea o cauză medicală. Pentru detalii complete, consultați medicul veterinar curant al câinelui dumneavoastră.
Adesea vin la pachet: aceleași cauze, planuri care se completează.
Stă sub masă la fiecare sonerie sau tremură la camioane. Expus „ca să se obișnuiască”, s-a speriat și mai tare. Încrederea vine de la distanță și cu alegerea lui.
Tremură sub birou, gâfâie, refuză mâncarea. În seara aia îl ajuți să treacă prin ea; frica o lucrezi în restul anului, și chiar scade.
Se proptește în labe la colțul străzii sau se trântește cu burta în sus. Aproape întotdeauna are un motiv, iar de motiv depinde ce faci.
Țâșnește după biciclist, aleargă pe lângă gard după mașini, dispare după pisici. Goana îi aduce singură bucuria, de aceea nu trece de la sine.
O ședință de evaluare îți spune de unde pleci și ce plan are sens pentru câinele tău. Programul de corectare comportamentală lucrează apoi pas cu pas, doar prin recompensă.