Cum obișnuiești câinele cu botnița fără să se lupte cu ea?

Botnița stă pe hol de o săptămână. Ai cumpărat-o pentru că medicul veterinar a cerut-o la următoarea vizită, sau pentru că ai un câine dintr-o rasă pentru care legea o cere pe stradă, sau pentru că al tău a apucat o dată o mână și nu vrei să se repete. La prima încercare, câinele a dat cu spatele, a frecat-o de covor cu ambele labe și pe urmă a stat nemișcat, cu ochii la tine, ca pedepsit. De atunci nu ai mai scos-o. Vestea bună: aproape orice câine învață să poarte botnița liniștit, iar mulți ajung să-și bage singuri nasul în ea. Durează două-trei săptămâni, câte cinci minute pe zi, și se construiește numai din lucruri care îi plac lui.

Cum îl obișnuiești, pas cu pas

Întâi botnița potrivită. Aproape toate problemele pe care le vedem la ședințe încep de la o botniță greșită, nu de la câine.

Coș sau textilă?

Botnița-coș (plastic, cauciuc moale, silicon sau sârmă îmbrăcată) e un coșuleț în jurul botului. Câinele deschide gura, gâfâie, bea apă și primește bucățele prin grilaj. Partea cu gâfâitul contează cel mai mult: câinele se răcorește cu gura deschisă și limba afară, iar o botniță care îi ține gura închisă îl lasă fără singura lui metodă de a scăpa de căldură. Pentru plimbări, transport sau o zi întreagă pe munte, doar coș.

Botnița textilă (un manșon de nailon sau de pânză care strânge botul) ține gura aproape închisă. Nu poate gâfâi ca lumea, nu poate bea. E bună pentru câteva minute la cabinet, la o tăiere de unghii sau la o injecție, și nu rămâne pe câine în mașină, la soare sau la plimbare.

Cum știi că i se potrivește

• Între vârful nasului și capătul botniței încape un deget, un deget și jumătate.
• Cu gura larg deschisă, gâfâind, nu se lovește de pereți, iar limba are loc.
• Nu apasă sub ochi și nu freacă rădăcina nasului. La câinii cu bot scurt (buldogi, mopși) cauți modele făcute pentru ei; cele obișnuite le urcă în ochi.
• Cureaua de după urechi e strânsă cât să nu o poată trage peste cap cu laba. Două degete încap pe sub ea.
• Dacă e între două mărimi, iei mărimea mai mare.

Pașii

Îți trebuie ceva ce îi place lui cu adevărat, tăiat mărunt: brânză, pui fiert, cârnăciori. La unii câini merge mai bine o pastă moale (brânză tartinabilă, pateu), întinsă pe interiorul coșului, ca să lingă din ea.

1. Botnița apare și vin lucrurile bune. O scoți din sertar, o ții în mână, îi dai o bucățică. O ascunzi la spate: nimic. O scoți iar: bucățică. Zece repetări, de două ori pe zi, fără să o apropii de botul lui. Treci mai departe când, la vederea botniței, se uită la mâna ta cu așteptare.
2. Nasul vine singur. Ții botnița în fața lui, la nivelul botului, cu o bucățică chiar în deschizătură. El atinge cu nasul, o ia. Apoi lași bucățica pe fundul coșului, ca să trebuiască să bage botul puțin. Câinele vine spre botniță. Tu nu o împingi niciodată spre el. Dacă dă înapoi, faci pasul mai ușor.
3. Nasul rămâne înăuntru. Când a băgat botul până la capăt, îi dai prin grilaj, pe rând, trei-patru bucățele, și abia apoi retragi tu botnița. Crești timpul cu o secundă sau două: de la două secunde la zece, apoi la douăzeci. Dacă iese el primul, data viitoare ții mai puțin.
4. Cureaua. Cu nasul înăuntru, aduci capetele curelei după urechi fără să le închei, le ții o secundă, bucățică, gata. Apoi le închei și le desfaci imediat. Mulți câini tresar la clicul catarămii: exersează clicul separat, lângă el, cu o bucățică după fiecare.
5. Botnița pe el și viața merge înainte. O pui, îi dai o bucățică și faci imediat ceva ce îi place: aruncați mingea pe hol, primește masa (bucățile mici în castron, ca să poată mânca prin grilaj, sau în jucăria lui de căutat), ieșiți la plimbare. Botnița ajunge să însemne „urmează ceva frumos”. Începi cu un minut și ajungi la un sfert de oră.
6. Afară. Prima dată pe o stradă liniștită, cu bucățelele în buzunar. Lumea se va uita. Câinele nu are de unde să afle că e ceva neobișnuit, dacă tu nu îi arăți.

Când e obligatorie

În România, câinii din categoriile definite de lege ca periculoși sau agresivi (lista de rase e în ordonanța din 2002 privind regimul acestor câini) ies în locuri publice numai cu lesă și botniță. Unii transportatori și unele țări prin care treci cer botniță în mijloacele de transport, iar unele cabinete o cer la orice câine care a mușcat sau a încercat. Citești regulile locului înainte de drum. Dacă ai exersat din timp, regula nu mai e o problemă.

Și dincolo de lege: un câine care a mușcat sau a încercat poartă botniță în situațiile cu risc până lucrezi cu un specialist. O centură de siguranță, pentru el și pentru ceilalți.

Pe vârste

Puiul. Momentul cel mai ușor. Un pui de patru-cinci luni care învață botnița ca pe un joc nu va avea nicio problemă cu ea la cabinet, peste ani, când îl doare ceva. Nu trebuie să o poarte mult: un minut, de două ori pe săptămână, cu masa lui. O schimbi pe măsură ce crește.

Adolescentul (6–18 luni). Testează tot, inclusiv cât rezistă cureaua. Fă pașii mai scurți decât ți se pare necesar și termină mereu înainte să se plictisească. Dacă începe să o frece de pământ, ai sărit un pas.

Adultul cu o experiență proastă. Un câine căruia i s-a pus botnița cu forța la cabinet o leagă de frică. Uneori e mai simplu să pornești cu alt model, de altă culoare, ca să o ia de la zero. Pasul 1 durează atunci zile întregi. E normal așa.

Seniorul. Respiră mai greu, se încălzește mai repede, uneori are gura dureroasă de la dinți. Coș larg, purtat scurt, verificat să nu frece. Un senior care dintr-odată nu mai suportă botnița pe care a purtat-o ani poate avea o problemă la gură: un control la medicul veterinar curant.

Greșelile frecvente

Botnița apare doar la cabinet. Atunci înseamnă „urmează ceva rău” și câinele o urăște pe bună dreptate. Dacă singurul loc unde o vede e masa de consultație, începe să se zbată din sala de așteptare.

Pusă cu forța, „că se obișnuiește”. Unii câini ținuți încremenesc. Arată calm. E frică pură, și data viitoare încep să se apere mai devreme.

Scoasă când se zbate. Câinele care o freacă de pământ și scapă de ea a învățat că frecatul funcționează. Dacă se zbate, îl distragi cu ceva ușor (o bucățică pe jos, un „hai!” vesel și câțiva pași), aștepți o secundă de liniște și abia atunci o scoți. Data viitoare, mai scurt.

Textila pe post de botniță de plimbare. Am văzut câini ținuți o oră, vara, în botnițe textile strânse. Nu pot gâfâi, nu pot bea, iar supraîncălzirea vine repede.

Mărimea „cam așa”. Prea mică freacă și rănește. Prea mare se rotește și intră în ochi. Fă probele de mai sus.

Botnița ca pedeapsă. Pusă după ce a mârâit sau a greșit ceva, devine semnul că ești supărat. Botnița se pune înainte de situația cu risc, cu voie bună, niciodată după.

Siguranța falsă. Cu botniță, câinele nu poate mușca. Poate în schimb lovi cu botul, poate fi la fel de speriat și se poate bate. Ce îl sperie rămâne de lucrat.

Cât durează și cum știi că merge

La un pui sau un câine fără amintiri rele, două săptămâni de câte cinci minute pe zi. La un câine ținut și legat cu forța, o lună sau mai mult, cu răbdare la pasul 1.

Semnele că merge: scoți botnița și dă din coadă, vine spre tine. Bagă nasul fără să-l chemi. Cu ea pe bot mănâncă, adulmecă, se joacă, se scutură o dată și uită de ea.

Semnele că ai mers prea repede: își pune laba pe ea, întoarce capul, își linge buzele, cască des, încremenește sau se ascunde când deschizi sertarul. Te întorci un pas.

Păstrează exercițiul și după ce a reușit. O botniță scoasă din sertar o dată pe an, fix în ziua cu urgența, e iar un obiect străin.

Când chemi un instructor

• câinele a mușcat sau a încercat să muște o persoană ori un alt câine, oricât de „puțin”;
• intră în panică la vederea botniței și după două săptămâni de pași mici;
• se luptă cu botnița până se rănește;
• ai nevoie de botniță pentru o situație anume (cabinet, transport, un câine reactiv pe stradă) și îți trebuie un plan pentru situația aia, nu doar o botniță purtată în casă.

La o ședință de evaluare ne uităm la câine, la botniță și la felul în care i-o pui. De cele mai multe ori problema e mică: modelul, mărimea, un pas sărit. Dacă botnița e legată de frica de cabinet, citește și ghidul nostru despre frica de veterinar; cele două se lucrează împreună.