Atlasul interactiv al câinelui · pentru clasă
33 carduri, câte șase pe o foaie A4, de tăiat pe linii. Alege setul și, dacă vrei un exercițiu, ascunde numele (elevul îl scrie) sau textul (elevul scrie definiția). Fără nume de elevi, fără scor.
Capul cuprinde craniul, urechile, ochii, botul și gura. Forma și mărimea lui variază mult între rase, de la boturile lungi ale ogarilor la cele scurte ale raselor brahicefale. În interior stau creierul și organele de simț; oasele capului se văd în stratul de schelet, ca „craniu” și „mandibulă”.
Unde: De la trufă până la ceafă, inclusiv urechile.
Botul este porțiunea capului din fața ochilor: nasul, maxilarul și mandibula cu buzele. Lungimea lui față de craniu este unul dintre criteriile prin care standardele de rasă descriu capul. În bot se află cavitatea nazală cu cornetele nazale, acoperite de mucoasa prin care câinele percepe mirosurile.
Unde: Partea din față a capului, de la stop până la trufă.
Trufa este vârful nasului: pielea umedă, fără păr, cu cele două nări. Prin nări intră aerul în cavitatea nazală, unde se află cornetele nazale și epiteliul olfactiv. Mirosul este detectat prin epiteliul olfactiv și nervii olfactivi; organul vomeronazal este o cale suplimentară de detecție chimică.
Unde: Vârful botului, pielea fără păr din jurul nărilor.
Ochii stau în orbite, cavitățile craniului pe care le vezi în stratul de schelet ca un cerc. Poziția lor, mai laterală sau mai frontală, diferă între rase și influențează câmpul vizual. Ochiul face parte din sistemul nervos senzorial: receptorii din retină trimit semnalele către creier prin nervul optic.
Unde: Pe laturile capului, în orbite, deasupra stopului.
Urechea externă, pavilionul, poate fi dreaptă, semidreaptă sau căzută, după rasă. Ea direcționează sunetul spre canalul auditiv și urechea medie și internă, aflate în craniu. Pavilionul este și un instrument de comunicare: poziția urechilor face parte din limbajul corporal al câinelui.
Unde: Pe partea de sus a capului, în spatele ochilor.
Gâtul leagă capul de trunchi. În interior se află cele șapte vertebre cervicale și mușchii care permit câinelui să ridice, să coboare și să rotească capul. Pe gât se așază zgarda; lungimea și „arcuirea” gâtului sunt repere frecvente în standardele de rasă.
Unde: Între cap și greabăn.
Greabănul este punctul cel mai înalt al trunchiului, între omoplați. Sub piele se află apofizele spinoase ale primelor vertebre toracale și marginile de sus ale celor două scapule. Este reperul standard pentru înălțimea câinelui: „înălțimea la greabăn” se măsoară de aici până la sol.
Unde: Punctul cel mai înalt al trunchiului, între omoplați, imediat în spatele gâtului.
Spatele este partea de sus a trunchiului, de la greabăn până la șale. Sub el stau vertebrele toracale, de care se prind cele treisprezece perechi de coaste. În vocabularul chinologic, „spate” înseamnă de obicei regiunea dintre greabăn și baza cozii, dar unele standarde îl restrâng la zona de deasupra toracelui.
Unde: Linia de sus a trunchiului, de la greabăn până la regiunea lombară.
Șalele sunt porțiunea de spate dintre ultima coastă și bazin. Sub ele se află cele șapte vertebre lombare, fără coaste, deci regiunea e susținută numai de mușchi. De aici vine mare parte din flexibilitatea coloanei la galop, când spatele se arcuiește și se întinde.
Unde: Între ultima coastă și bazin, pe partea de sus a trunchiului.
Crupa este partea de spate de deasupra bazinului, de la marginea lui din față până la rădăcina cozii. Sub ea se află sacrul, cele trei vertebre sudate de care se prinde bazinul. Înclinarea crupei influențează unghiul în care este purtată coada și felul în care împinge membrul posterior.
Unde: De la marginea din față a bazinului până la baza cozii.
Toracele este cutia formată de vertebrele toracale, cele treisprezece perechi de coaste și stern. Adăpostește inima și plămânii. Adâncimea lui, măsurată de la greabăn la partea de jos a pieptului, și circumferința lui sunt repere obișnuite în standarde și în alegerea hamului.
Unde: Partea din față a trunchiului, între membrele anterioare și abdomen.
Abdomenul este porțiunea trunchiului din spatele coastelor, până la bazin. Nu are oase pe laturi: peretele lui este muscular. În interior stau stomacul, intestinele, ficatul, rinichii, splina și vezica urinară. Linia inferioară, de la piept spre flanc, „urcă” mai mult sau mai puțin după rasă.
Unde: Partea de jos și din spate a trunchiului, între ultima coastă și bazin.
Coada este continuarea coloanei vertebrale: de obicei între douăzeci și douăzeci și trei de vertebre caudale, din ce în ce mai mici spre vârf. Numărul variază între indivizi. Coada ajută la echilibru în viraje și e un instrument de comunicare, prin poziție și mișcare.
Unde: Continuarea coloanei vertebrale, de la crupă în jos.
Antepieptul este partea din față a trunchiului, între cele două membre anterioare și sub baza gâtului. Sub el se află capătul din față al sternului, manubriul, și articulațiile umerilor. Cât de mult „iese” pieptul în față față de punctul umărului e un reper obișnuit în standarde.
Unde: Partea din față a trunchiului, sub gât, între membrele anterioare.
Umărul este regiunea de sus a membrului anterior: omoplatul (scapula) și mușchii care îl leagă de trunchi. Câinele nu are o claviculă funcțională, așa că membrul anterior se prinde de corp numai prin mușchi și ligamente, nu printr-o articulație osoasă. Articulația umărului este între scapulă și humerus.
Unde: Partea de sus a membrului anterior, pe lateralul toracelui.
Brațul este segmentul dintre articulația umărului și cot. Osul lui este humerusul, acoperit de mușchii care întind și îndoaie cotul. La câinele în picioare, brațul este înclinat spre înapoi, iar cotul ajunge aproximativ la nivelul liniei de jos a pieptului.
Unde: Între umăr și cot, pe lateralul pieptului.
Cotul este articulația dintre braț și antebraț, formată de humerus, radius și ulnă. Vârful cotului, proeminența pe care o simți ușor cu degetele, este olecranul, capătul de sus al ulnei. Cotul se îndoaie într-un singur plan, înainte și înapoi, ca o balama.
Unde: Între braț și antebraț, la partea de jos a pieptului.
Antebrațul este segmentul dintre cot și încheietură. Are două oase, radius și ulna, așezate unul lângă altul: ulna stă în spate la cot și pe partea din afară la încheietură, radiusul în față. La câinele în picioare, antebrațul este aproape vertical.
Unde: Între cot și carp (încheietură).
Carpul este încheietura membrului anterior, între antebraț și labă: corespondentul încheieturii mâinii de la om. Este format din șapte oase mici, așezate pe două rânduri. Pe partea din spate a carpului se află pernița carpiană, singura perniță care nu atinge solul la mers.
Unde: Între antebraț și laba anterioară.
Laba anterioară cuprinde metacarpul, degetele și pernițele. Câinele este digitigrad: calcă pe degete, cu metacarpul ridicat de la sol. Patru degete poartă greutatea, fiecare cu perniță și gheară; al cincilea, pintenul (degetul I, pe partea dinăuntru), este subțire și nu participă la sprijin.
Unde: De la carp în jos: metacarpul, degetele și pernițele.
Coapsa este segmentul de sus al membrului posterior, de la articulația șoldului la genunchi. Osul ei este femurul, înconjurat de cei mai puternici mușchi ai câinelui: membrele posterioare sunt „motorul” deplasării, cele care împing corpul înainte.
Unde: Partea de sus a membrului posterior, de la șold la genunchi.
Genunchiul câinelui, numit și graset, este articulația dintre coapsă și gambă: femur, tibie și rotulă. Stă mai sus decât s-ar crede, în apropierea flancului, și se îndoaie spre înainte, ca genunchiul omului. Nu-l confunda cu jaretul, articulația de mai jos, care se îndoaie spre înapoi.
Unde: Între coapsă și gambă, în partea din față a membrului posterior, aproape de linia de jos a abdomenului.
Gamba este segmentul membrului posterior dintre genunchi și jaret. Are două oase: tibia, mai groasă, în față, și fibula, subțire, pe partea din afară. La câinele în picioare gamba e înclinată spre înapoi, iar lungimea ei față de coapsă dă „unghiul” membrului posterior.
Unde: Între genunchi și jaret.
Jaretul este articulația dintre gambă și laba posterioară, corespondentul gleznei omului. Se îndoaie spre înapoi, invers față de genunchi, de aceea pare un „genunchi întors”. Vârful jaretului, proeminența din spate, este calcaneul, osul pe care se prinde tendonul lui Ahile.
Unde: Între gambă și laba posterioară; articulația „întoarsă” din partea de jos a membrului posterior.
Laba posterioară cuprinde metatarsul, degetele și pernițele: o perniță metatarsiană comună și câte o perniță pe fiecare dintre cele patru degete care calcă. Ca și în față, câinele stă pe degete, cu metatarsul ridicat. Pintenul posterior lipsește la mulți câini.
Unde: De la jaret în jos: metatarsul, degetele și pernițele.
Fruntea este regiunea de deasupra osului frontal, între ochi și creștet, continuată spre nas de dorsul nasului. La câine, părțile frontale ale celor două oase formează o depresiune centrală și coboară înainte, spre stop. Sub piele stau mușchiul frontal, slab la câine, și fasciculele ridicătorului nazolabial, care pornesc de aici spre buza de sus.
Unde: Deasupra ochilor, pe osul frontal, între stop și creștet.
Stopul este adâncitura dintre ochi, acolo unde oasele nazale întâlnesc craniul. Este un termen din vocabularul de expoziție, definit de glosarul Kennel Club, nu din nomenclatura anatomică: paginile anatomice consultate nu îl folosesc. Anatomic, zona corespunde joncțiunii oaselor nazale cu osul frontal, unde frontalele formează o depresiune centrală.
Unde: Treapta dintre frunte și dorsul nasului, între ochi.
Obrazul este peretele lateral al gurii. Are o parte maseterică, fermă, peste mușchiul maseter, și o parte bucală, mobilă, spre colțul gurii, a cărei temelie este mușchiul buccinator. La câine obrajii sunt laxi și încăpători, cu mucoasa netedă, adesea pigmentată. Canalul glandei parotide traversează obrazul și se deschide în dreptul dinților de sus.
Unde: Peretele lateral al gurii, de la colțul buzelor până sub ureche.
Buzele mărginesc deschiderea gurii. La câine sunt subțiri și mobile, cu numeroase fire tactile; buza de sus este mai mare decât cea de jos, pe care o acoperă, iar marginile buzei de jos sunt flasce și dințate. „Flews” numesc, în vocabularul de expoziție, buzele de sus pendulante ale unor rase. În grosimea lor stă orbicularul gurii, inervat de nervul facial.
Unde: În jurul deschiderii gurii; colțul gurii ajunge în dreptul dinților jugali.
Bărbia este proeminența cărnoasă de sub buza de jos, la vârful mandibulei. La animale este mult mai puțin marcată decât la om. De aici pornesc, pe partea dinăuntru, mușchii care duc limba înainte: genioglosul, „de la bărbie la limbă”, și geniohioidul. Pe bărbie stau și firele tactile mentoniere.
Unde: Sub buza de jos, la vârful mandibulei.
Nările sunt deschiderile externe ale cavității nazale, așezate în planul nazal, pielea goală a trufei. La câine fiecare nară are formă de virgulă, cu partea lată lângă sept și coada îngustă îndreptată înapoi și în afară, într-un șanț, șanțul alar, abia marcat la carnivore. Marginea de sus, aripa nării, este convexă și mobilă; ridicătorul nazolabial trage de ea.
Unde: Cele două deschideri ale nasului, în planul nazal al trufei.
Vibrizele sunt fire de păr groase, bogat inervate, cu rol de simț tactil. La câine sunt confirmate șase grupe: deasupra ochilor, pe buza de sus (mustățile), pe buza de jos, pe bărbie, pe obraji și în regiunea zigomatică, plus microvibrize pe buze. Atingerea celor de deasupra ochilor și a mustăților declanșează clipitul reflex; câinele își împinge mustățile înainte când explorează un obiect.
Unde: Pe buza de sus și de jos, pe obraji, pe bărbie și deasupra ochilor.
Pleoapele sunt pliuri mobile care apără ochiul; stratul lor mijlociu conține fibrele orbicularului ochiului. La carnivore, pleoapa de jos nu are cili. În colțul dinspre nas stă pleoapa a treia, membrana nictitantă, susținută de un cartilaj în formă de T: mișcarea ei este pasivă, este împinsă peste cornee când mușchiul retractor trage globul ocular înapoi; omul nu are nici pleoapă a treia, nici acest mușchi.
Unde: În jurul deschiderii ochiului; a treia pleoapă în colțul dinspre nas.