Fișe de memorat: scheletul câinelui

Craniul protejează creierul și organele de simț și formează fața: orbitele în care stau ochii, cavitatea nazală cu cornetele și maxilarul cu dinții de sus. Este alcătuit din mai multe oase unite prin suturi. Cu osul temporal se articulează mandibula, la articulația temporo-mandibulară.

Unde: Oasele capului, fără mandibulă.

Mandibula este osul fălcii de jos. Poartă dinții inferiori și se articulează cu osul temporal al craniului la articulația temporo-mandibulară, cea care permite deschiderea și închiderea gurii. Lungimea ei față de maxilar determină cum se așază dinții de jos față de cei de sus, adică ocluzia.

Unde: Osul fălcii de jos, articulat cu craniul la articulația temporo-mandibulară.

Coloana cervicală are șapte vertebre, la toate rasele, de la chihuahua la dogul german. Primele două, atlasul și axisul, au forme speciale și permit mișcările de „da” și „nu” ale capului. Vertebrele cervicale poartă capul și sunt punctul de prindere al mușchilor gâtului.

Unde: Coloana vertebrală în regiunea gâtului.

Cele treisprezece vertebre toracale poartă câte o pereche de coaste. Apofizele lor spinoase, prelungirile de sus, sunt cele mai înalte la primele vertebre și formează, împreună cu marginile scapulelor, greabănul. Spre spate, apofizele se scurtează și spatele devine mai flexibil.

Unde: Coloana vertebrală de deasupra toracelui, de la greabăn până la ultima coastă.

Cele șapte vertebre lombare sunt cele mai mari vertebre ale coloanei și nu au coaste. Apofizele lor transversale, late, prind mușchii puternici ai spatelui. Numărul variază uneori: într-un studiu pe 89 de câini, aproximativ 4,5% aveau o vertebră lombară în plus sau una de tranziție.

Unde: Coloana vertebrală între ultima coastă și sacru.

Sacrul este format din cele trei vertebre sacrale, sudate într-un singur os. De el se prinde bazinul, prin articulația sacro-iliacă: aceasta este legătura osoasă prin care forța membrelor posterioare ajunge la coloană și împinge corpul înainte. Sacrul continuă cu vertebrele cozii.

Unde: Între vertebrele lombare și coadă, sub crupă.

Vertebrele caudale formează scheletul cozii: de obicei între douăzeci și douăzeci și trei, tot mai mici spre vârf, unde devin simple noduri osoase. Numărul diferă între câini. Primele vertebre ale cozii au încă apofize și canal vertebral; ultimele sunt doar corpuri vertebrale.

Unde: Scheletul cozii.

Câinele are treisprezece perechi de coaste: nouă sternale, care ajung la stern prin cartilajul lor, și patru asternale, ale căror cartilaje se unesc între ele și formează arcul costal. Ultima pereche este de obicei „flotantă”, liberă la capătul de jos. Coastele protejează inima și plămânii.

Unde: De la vertebrele toracale până la stern, pe laturile toracelui.

Sternul este osul de pe linia de jos a pieptului. La câine este format din opt sternebre, segmente osoase unite prin cartilaj, care rămân separate toată viața. Capătul din față, manubriul, se simte la antepiept; capătul din spate, apendicele xifoid, stă la începutul abdomenului.

Unde: Pe linia de jos a toracelui, între cele două rânduri de coaste.

Scapula este osul lat, triunghiular, al umărului. Nu are nicio articulație cu trunchiul: la câine clavicula este un rudiment de circa un centimetru, neconectat la schelet, așa că membrul anterior „atârnă” de corp printr-un hamac de mușchi și ligamente. Cu humerusul formează articulația umărului.

Unde: Osul lat de pe lateralul toracelui, sub regiunea umărului.

Humerusul este osul brațului. Capul lui rotund se articulează cu scapula la umăr, iar capătul de jos, cu radiusul și ulna, la cot. La câinele în picioare stă înclinat spre înapoi, de aceea cotul ajunge sub torace, nu sub umăr. Este unul dintre cele mai puternice oase ale membrului anterior.

Unde: Osul brațului, de la umăr la cot.

Radiusul este osul din față al antebrațului și cel care poartă cea mai mare parte din greutate între cot și carp. Se articulează sus cu humerusul, iar jos cu oasele carpului. Împreună cu ulna formează o pereche de oase așezate unul lângă altul, cu puțină rotație între ele.

Unde: Osul din față al antebrațului, de la cot la carp.

Ulna este al doilea os al antebrațului. Stă în spatele radiusului la cot și pe partea din afară la carp. Capătul ei de sus, olecranul, este proeminența pe care o numim vârful cotului; pe el se prinde tendonul mușchiului triceps, cel care întinde cotul la fiecare pas.

Unde: Osul din spate al antebrațului; capătul lui de sus este vârful cotului.

Carpul câinelui are șapte oase mici, pe două rânduri, între antebraț și metacarp. Sunt șapte, nu opt ca la alte specii, pentru că osul radial și cel intermediar sunt sudate. Articulația carpului corespunde încheieturii mâinii de la om și se îndoaie mult spre înapoi.

Unde: Între radius/ulnă și metacarp.

Oasele metacarpiene leagă carpul de degete. Câinele fiind digitigrad, metacarpul stă ridicat de la sol, aproape vertical, iar greutatea trece prin degete și pernițe. Metacarpianul I, cel al pintenului, este mult mai scurt decât celelalte și nu ajunge la sol.

Unde: Între carp și degetele anterioare; segmentul ridicat de la sol al labei.

Degetele sunt numerotate de la I la V, dinăuntru spre în afară. Degetele II-V calcă pe sol, fiecare cu trei falange, o perniță și o gheară. Degetul I, pintenul, este subțire, stă mai sus pe partea dinăuntru a labei și nu participă la sprijin; la unii căței este îndepărtat la naștere.

Unde: Capătul labei anterioare, cu pernițele și ghearele.

Bazinul este format de cele două oase coxale, fiecare alcătuit din ilium, ischium și pubis, care se unesc în acetabul, cavitatea în care intră capul femurului. Bazinul se prinde solid de sacru prin articulația sacro-iliacă; capătul din spate al ischiumului este „punctul fesei”, reper al lungimii corpului.

Unde: Sub crupă, între sacru și femur.

Femurul este osul coapsei. Capul lui rotund intră în acetabulul bazinului, la șold; capătul de jos se articulează cu tibia și cu rotula, la genunchi. La câinele în picioare stă înclinat spre înainte, de aceea genunchiul ajunge în față, aproape de linia abdomenului.

Unde: Osul coapsei, de la șold la genunchi.

Rotula este un os mic, în fața genunchiului, prins în tendonul cvadricepsului. Alunecă într-un șanț al femurului când genunchiul se îndoaie și se întinde. Articulația femuro-patelară este, împreună cu cea femuro-tibială, ceea ce numim genunchi sau graset; poți simți rotula și ligamentul ei sub piele.

Unde: În fața genunchiului, în tendonul mușchiului cvadriceps.

Tibia este osul mare al gambei. Sus se articulează cu femurul la genunchi, jos cu oasele tarsului la jaret. Poartă aproape toată greutatea care trece prin gambă; fibula, subțire, stă alături de ea. Înclinarea tibiei la câinele în picioare dă unghiul jaretului.

Unde: Osul principal al gambei, de la genunchi la jaret.

Fibula este osul subțire de pe partea din afară a gambei, paralel cu tibia. Nu poartă greutate semnificativă; rolul ei principal este de a oferi puncte de prindere mușchilor și de a stabiliza jaretul la capătul de jos. Se vede în ilustrație ca o linie îngustă în spatele tibiei.

Unde: Osul subțire de pe partea din afară a gambei.

Tarsul are șapte oase. Cel mai mare, calcaneul, se prelungește în sus și spre înapoi și formează vârful jaretului; pe el se prinde tendonul calcanean comun („tendonul lui Ahile”). Alături stă talusul, care se articulează cu tibia. Articulația tarsului este corespondentul gleznei omului.

Unde: Între tibie/fibulă și metatars; formează jaretul.

Oasele metatarsiene leagă tarsul de degetele posterioare și, ca și metacarpul, stau ridicate de la sol: câinele calcă pe degete. În spatele lor se află pernița metatarsiană comună. Metatarsul este în general ceva mai lung decât metacarpul, ceea ce dă membrului posterior „pârghia” de împingere.

Unde: Între tars și degetele posterioare.

Laba posterioară are de regulă patru degete care calcă, II-V, fiecare cu trei falange, o perniță și o gheară. Degetul I, pintenul posterior, lipsește la cei mai mulți câini; la unele rase apare și este chiar cerut de standard, uneori dublu. Degetele preiau împingerea finală la fiecare pas.

Unde: Capătul labei posterioare.

La câine marginea osoasă a orbitei este incompletă lateral: cercul este închis de ligamentul orbital, care merge de la procesul zigomatic al osului frontal la arcada zigomatică. În orbită stau globul ocular, cei șapte mușchi extraoculari ai mamiferelor domestice (patru drepți, doi oblici și retractorul) și glanda pleoapei a treia.

Unde: Cavitatea osoasă a ochiului.

Formată din unirea procesului zigomatic al osului temporal cu procesul temporal al osului zigomatic. Mărginește lateral fosa temporală, în care stă mușchiul temporal, iar de pe marginea ei de jos pornește maseterul. La rasele brahicefale arcadele sunt late.

Unde: Osul obrazului, sub ochi, de la orbită la articulația fălcii; se simte ușor sub piele.

Articulația dintre fosa mandibulară a osului temporal și procesul condilar al mandibulei; permite deschiderea și închiderea gurii. Mușchiul temporal o apără de luxația spre înainte. Se simte sub piele, în fața urechii, când câinele deschide gura.

Unde: Articulația fălcii, sub ureche, în spatele arcadei zigomatice.

O umflătură osoasă rotunjită a părții timpanice a osului temporal, mare la carnivore. Închide partea ventrală a cavității urechii medii, cu timpanul și cele trei oscioare; de aici pornește urechea internă, cu cohleea și labirintul vestibular (auz și echilibru).

Unde: Sub craniu, în spatele articulației fălcii.

O proeminență mediană la joncțiunea osului interparietal cu osul occipital; la câine și la cal corespunde punctului cel mai înalt al craniului. Creasta nucală este prelungirea ei transversală. Reper palpabil folosit la măsurarea lungimii craniului.

Unde: Vârful din spate al craniului, la ceafă; se simte ușor sub piele.

Prezentă la carnivore, variază mult între rase; pe ea pornește o parte din mușchiul temporal. Cu cât este mai dezvoltată, cu atât mai multă suprafață de prindere pentru mușchii mușcăturii.

Unde: Creasta de pe mijlocul craniului, între cele două fose temporale, până la protuberanța occipitală.

Oasele nazale, pereche, formează partea de sus a acoperișului cavității nazale. Se articulează între ele pe linia mediană, lateral cu maxilele și caudal cu frontalul. La câine, în majoritatea raselor, sunt lungi și mai late în față, capetele rostrale formează o incizură nazală aproape semicirculară, iar fața lor externă are un șanț central. Pe ele se prinde partea din față a cornetului nazal dorsal.

Unde: Acoperișul cavității nazale, pe dorsul nasului; pereche.

Osul incisiv, numit și premaxilă, stă la capătul rostral al capului și poartă incisivii de sus. La câine, corpul lui este turtit de sus în jos, cu trei alveole care cresc de la primul la al treilea incisiv, și completează alveola caninului. Procesul nazal formează marginea laterală a deschiderii nazale osoase, iar procesul palatin, partea din față a cerului gurii. În spatele incisivilor se deschid canalele spre organul vomeronazal.

Unde: Vârful osos al botului; poartă incisivii de sus.

Maxila este cel mai mare os al feței și poartă premolarii, molarii și caninul de sus. La câine este scurtă, dar foarte înaltă în spate, fără creastă facială; gaura infraorbitară, prin care iese nervul infraorbitar spre buză și nas, stă deasupra celui de-al treilea premolar, iar canalul infraorbitar este scurt. Pe fața ei dinspre cavitatea nazală se prinde cornetul nazal ventral.

Unde: Osul feței de deasupra dinților de sus, în fața orbitei.

Osul frontal, pereche, formează baza regiunii frunții: părțile nazală și orbitală intră în față, partea scuamoasă în acoperișul craniului. La câine, procesul supraorbitar este foarte scurt, așa că marginea de sus a orbitei este incompletă, ca la porc, și se închide prin ligamentul orbitar. Sinusul frontal, împărțit la câine în compartimente, este săpat în acest os, deasupra maselor laterale ale etmoidului.

Unde: Baza frunții: deasupra orbitelor, între oasele nazale și parietale.

Oasele parietale, unite pe linia mediană, formează cea mai mare parte a acoperișului cavității craniene; stau deasupra osului temporal, între frontal și occipital. La câine, la unirea celor două oase se ridică o creastă parietală proeminentă, continuată pe frontale: creasta sagitală din stratul de schelet, pe care se prinde mușchiul temporal.

Unde: Acoperișul cutiei craniene, între frontal și occipital.

Osul occipital închide craniul la spate și se articulează cu prima vertebră cervicală, atlasul, prin cei doi condili. La câine, partea bazilară este lată și plată, iar creasta nucală, vârful lui, proemină puternic înapoi la rasele mari: este protuberanța occipitală externă pe care o simți la ceafă. De pe el pornesc digastricul și o parte din mușchii cefei.

Unde: Capătul din spate al craniului, unde se prinde atlasul.

Osul temporal formează regiunea laterală a craniului și adăpostește organele auzului. Părțile lui, petroasă, timpanică și scuamoasă, se sudează devreme la câine. Procesul zigomatic se curbează larg în afară și formează partea din spate a arcadei zigomatice; meatul acustic extern este lat și foarte scurt, iar bula osoasă este foarte mare, rotundă și netedă. Pe el se articulează mandibula.

Unde: Partea laterală a craniului, în jurul urechii, cu bula timpanică.

Osul zigomatic, numit și malar, este un os plat al feței care formează marginea latero-ventrală a orbitei și partea din față a arcadei zigomatice; procesul lui temporal se îmbină cu procesul zigomatic al osului temporal. La câine, procesul zigomatic este foarte lung și puternic curbat, iar procesul frontal, pe care se prinde ligamentul orbitar, completează orbita, deschisă lateral la carnivore.

Unde: Osul obrazului, sub orbită; partea din față a arcadei zigomatice.

Aparatul hioid este un lanț de oscioare care susține limba și laringele, așezat în partea din spate a spațiului dintre corpurile mandibulei; se prinde dorsal de procesele stiloide ale oaselor temporale, iar ventral de laringe și de baza limbii. Piesele lui: bazihioid, tirohioid, ceratohioid, epihioid și stilohioid; la câine stilohioidul este puțin mai lung decât epihioidul. Pe el se prind mușchii limbii și ai gâtului.

Unde: Între ramurile mandibulei, sus prins de osul temporal, jos de laringe.